# **PARTEA 2**
Am rămas câteva clipe nemișcat.
Nu voiam să ating plicul.
Îmi era teamă că, dacă îl deschid, tot ceea ce construisem în paisprezece ani se va prăbuși.
— Tată… deschide-l, a spus încet Ana.
Cu mâinile tremurânde, am rupt sigiliul.
Înăuntru era o singură scrisoare.
„Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că am găsit în sfârșit puterea să vă scriu. Știu că pentru voi am fost moartă. Știu că este greu de crezut ceea ce urmează să citiți, dar vă rog să-mi oferiți o singură șansă să vă spun adevărul.”
În bucătărie se făcuse o liniște apăsătoare.
Scrisoarea continua.
Andreea povestea că în ziua accidentului fusese grav rănită și transportată la un spital din alt județ. În urma unei erori de identificare, familia fusese anunțată că victima decedată era ea, iar greșeala nu fusese descoperită la timp.
Ani la rând s-a luptat cu probleme grave de sănătate și cu recuperarea. Când, în sfârșit, a reușit să afle unde suntem, nu a avut curajul să apară dintr-odată în fața fetelor, convinasă că o vor urî pentru toți anii pierduți.
La sfârșitul scrisorii era trecută o adresă și o singură propoziție.
**„Dacă încă mai există un loc pentru mine în inimile voastre, voi aștepta.”**
Nimeni nu vorbea.
A doua zi am mers la poliție cu scrisoarea.
După mai multe verificări, un ofițer ne-a confirmat că în dosarul accidentului existaseră nereguli grave și că informațiile din scrisoare corespundeau unor documente medicale descoperite ulterior.
Două zile mai târziu am pornit cu mașina spre adresa trecută pe plic.
Drumul a fost lung.
În mașină domnea o liniște pe care niciunul dintre noi nu îndrăznea să o rupă.
Când am ajuns, o femeie stătea pe o bancă, ținând în mâini o fotografie veche.
S-a ridicat încet.
Ochii i s-au umplut imediat de lacrimi.
— Dacă nu mă puteți ierta… înțeleg, a spus cu glas stins. Am vrut doar să vă mai văd o dată.
Mara s-a apropiat prima.
A privit-o îndelung.
— Toată viața am aprins o lumânare pentru tine.
Femeia a izbucnit în plâns.
— Știu…
Ana și Ioana s-au apropiat și ele.
După câteva clipe de ezitare, cele trei fete au îmbrățișat-o.
Eu am rămas puțin în urmă.
Paisprezece ani de durere, de muncă și de întrebări fără răspuns nu puteau dispărea într-o clipă.
Andreea s-a apropiat încet de mine.
— Nu-ți cer să uiți. Știu că nu pot recupera anii pierduți.
Am privit-o în ochi.
— Nu putem schimba trecutul.
Ea a dat din cap.
— Dar putem încerca să nu mai pierdem nici ziua de mâine.
Au urmat luni grele.
Fetele au avut întrebări, au avut momente de furie și de bucurie, iar încrederea s-a construit încet, pas cu pas.
În ziua în care au împlinit șaptesprezece ani, am făcut prima fotografie cu toți cinci.
Nu era familia pe care ne-o imaginaserăm când eram tineri.
Dar era o familie care alesese să nu mai trăiască în minciună.
Și uneori, chiar și după cei mai grei ani, acesta este cel mai frumos început pe care îl poți primi.