Bărbatul care se apropiase de noi purta încă roba de absolvire pe braț.
L-am văzut întinzând mâna spre Radu.
— Felicitări, doctore.
Radu a zâmbit mulțumit.
— Mulțumesc.
Apoi colegul lui s-a uitat direct la mine.
— Dumneavoastră sunteți soția despre care vorbeați în primii ani de facultate?
Am dat încet din cap.
— Da…
Omul a rămas câteva secunde tăcut.
Apoi s-a întors spre Radu.
— Ea este femeia care a muncit în două locuri ca să nu renunți la facultate?
Radu și-a mutat privirea.
— Nu e treaba ta.
— Ba cred că este.
În jurul nostru începuseră deja să se oprească oameni.
Părinți.
Absolvenți.
Profesori.
Toți simțeau că se întâmplă ceva.
Colegul lui a continuat calm.
— Știi ce ne spuneai în anul întâi?
Radu n-a răspuns.
— Că fără ea n-ai fi avut nici bani de chirie, nici bani de cărți și nici bani de taxe.
Liniștea devenea tot mai apăsătoare.
— Ne spuneai că într-o zi o să-i oferi lumea întreagă pentru tot ce face pentru tine.
Radu și-a încleștat maxilarul.
— Destul.
Dar colegul lui nu se oprise.
— Și chiar în ziua în care primești diploma îi dai actele de divorț?
Mai mulți oameni întorceau deja capul spre noi.
Am început să mă simt stânjenită.
Nu-mi doream spectacol.
Am vrut doar să plec.
Mi-am strâns florile și am făcut un pas înapoi.
Atunci colegul lui m-a oprit.
— Doamnă… să nu plecați rușinată.
Cel care ar trebui să plece este el.
Radu a izbucnit nervos.
— Nu știți nimic despre viața mea!
Un profesor în vârstă, care tocmai cobora de pe scenă, auzise ultimele cuvinte.
S-a apropiat încet.
— Ba cred că știm destule.
L-a privit lung pe Radu.
— Îți amintești cine venea în fiecare lună la secretariat să întrebe dacă ți-ai achitat taxele?
Radu a tăcut.
— Soția ta.
Îți amintești cine venea să vorbească cu mine când voiai să abandonezi?
Tot ea.
Profesorul s-a uitat spre mine și a zâmbit cu respect.
— Dumneavoastră nu ați absolvit medicina.
Dar, într-un fel, diploma aceasta vă aparține la fel de mult.
Am simțit că-mi dau lacrimile.
Nu mai puteam spune nimic.
Radu și-a luat servieta și a încercat să plece.
Dar nimeni dintre foștii lui colegi nu l-a urmat.
Rămăsese singur.
Au trecut aproape opt luni.
Divorțul s-a încheiat fără scandal.
N-am cerut răzbunare.
N-am vrut să-i distrug cariera.
Am vrut doar să-mi reconstruiesc viața.
Într-o dimineață am primit un telefon.
Era profesorul care vorbise în ziua absolvirii.
— Mai aveți același vis?
— Care?
— Facultatea de Farmacie.
Am rămas fără cuvinte.
— Nu este prea târziu?
A râs.
— Pentru oamenii care nu renunță niciodată la muncă, nu este niciodată prea târziu.
Cu ajutorul lui și al unei fundații care sprijinea studenții adulți, am reușit să mă înscriu din nou la facultate.
Aveam treizeci și doi de ani.
Eram mai în vârstă decât aproape toți colegii mei.
Dar de data aceasta învățam pentru mine.
Nu pentru altcineva.
Patru ani mai târziu, am îmbrăcat halatul alb la ceremonia de absolvire.
În primul rând nu mă aștepta niciun soț.
Nu aveam buchete uriașe.
Nu aveam fotografi profesioniști.
Aveam doar câțiva oameni care crezuseră în mine atunci când nici eu nu mai aveam curaj.
Profesorul a venit și mi-a întins diploma.
— Ți-am spus că nu este prea târziu.
Am zâmbit printre lacrimi.
În clipa aceea am înțeles că cel mai mare eșec din viața mea nu fusese divorțul.
Fusese faptul că, ani la rând, îmi abandonasem propriile vise ca să trăiesc visul altcuiva.
Când am ieșit din universitate, am privit cerul și am inspirat adânc.
De data aceasta, drumul din fața mea îmi aparținea în întregime.
Și pentru prima dată după mulți ani, nu mai mergeam în urma nimănui.
Mergeam spre propria mea viață.