Am rămas câteva secunde nemișcată, iar femeia blondă mă privea când pe mine, când pe Vasile.
— Cum adică… soția ta? a întrebat ea cu voce tremurată.
Vasile nu mai găsea niciun cuvânt.
— Diana… pot să explic…
Ea l-a întrerupt.
— Mi-ai spus că ai divorțat de doi ani. Mi-ai arătat chiar și apartamentul acesta și mi-ai spus că este doar al tău.
M-am apropiat încet.
— Eu sunt Mihaela. Lucrez în Italia de trei ani și trimit acasă 1.200 de euro în fiecare lună. Pentru apartamentul acesta. Pentru copiii noștri. Pentru familia mea.
Femeia și-a dus mâna la gură.
Se vedea că și ea fusese mințită.
— Îmi pare rău… a șoptit. Eu nu am știut.
Și-a luat geanta și a plecat fără să mai privească înapoi.
La fel au făcut și prietenii lui Vasile.
În câteva minute, apartamentul a rămas complet tăcut.
L-am privit pentru prima dată cu adevărat.
Nu mai vedeam bărbatul pe care îl iubisem.
Vedeam un străin.
— Unde sunt fetele? am întrebat.
A lăsat privirea în pământ.
— La mama ta.
— De ce?
— Stau mai mult acolo…
— De cât timp?
N-a răspuns.
Am început să mă uit prin casă.
Televizor nou.
Mobilă nouă.
Un bar plin cu băuturi scumpe.
În dormitor am găsit haine de firmă pe care nu le mai văzusem niciodată.
Pe noptieră era un ceas masiv.
L-am căutat pe telefon.
Valora aproape opt mii de lei.
Eu îmi cumpărasem în trei ani două perechi de pantaloni și o geacă ieftină.
El purta un ceas care costa cât salariul meu pe câteva luni.
Dar adevăratul șoc l-am avut când am deschis sertarul biroului.
Înăuntru erau contracte.
Facturi.
Extrase.
Vasile avea o firmă deschisă de aproape doi ani.
Am rămas cu actele în mâini.
Bărbatul care îmi repeta aproape în fiecare seară că nu găsea de lucru avea o afacere.
Câștiga bani.
Și, în același timp, continua să primească cei 1.200 de euro pe care îi trimiteam eu.
— De ce? am întrebat.
A început să plângă.
— La început voiam doar să pun ceva deoparte…
— Și apoi?
— Apoi n-am mai avut curaj să-ți spun.
— Dar ai avut curaj să mă minți trei ani.
Nu a răspuns.
În dimineața următoare am mers direct la mama.
Când m-au văzut, Daria a alergat și m-a îmbrățișat atât de tare încât am început să plâng.
Mara a rămas câteva clipe în ușă.
Apoi s-a apropiat încet.
— Mamă…
Avea ochii în lacrimi.
— Eu știam ceva.
Am simțit cum mi se strânge inima.
Mi-a povestit că, în urmă cu aproape un an, îl văzuse pe Vasile în oraș, ținând-o de mână pe Diana.
Când îl întrebase cine este, îi spusese că era doar o colegă și o rugase să nu-mi spună nimic.
— Mi-a fost frică… a șoptit ea. Nu voiam să suferi.
Am strâns-o în brațe.
— Tu nu ai greșit cu nimic. Tu ești copilul. Nu trebuia să porți povara minciunilor lui.
În aceeași săptămână am discutat cu un avocat.
Toate transferurile bancare erau făcute din contul meu.
Toate dovezile existau.
Am început procedura de divorț și am cerut ca apartamentul, pentru care muncisem ani întregi, să fie împărțit corect.
Vasile m-a sunat luni la rând.
Îmi spunea că îi pare rău.
Că Diana îl părăsise.
Că prietenii dispăruseră.
Că înțelesese ce pierduse.
L-am ascultat o singură dată.
Apoi i-am spus calm:
— Nu m-ai trădat doar pe mine. Le-ai trădat și pe fiicele tale.
A fost ultima noastră discuție.
Câteva săptămâni mai târziu, doamna Lucia a ieșit din spital.
Când a aflat prin ce trecusem, m-a privit cu ochii în lacrimi.
— Adu fetele aici, Mihaela. Casa este mare. O mamă trebuie să fie lângă copiii ei.
Acele cuvinte mi-au schimbat viața.
Am rezolvat actele și am plecat în Italia împreună cu Mara și Daria.
În avion, pentru prima dată după trei ani, nu mai călătoream singură.
Le aveam lângă mine.
Și am înțeles că adevărata mea familie nu fusese niciodată apartamentul în care Vasile organiza petreceri din banii mei.
Familia mea era pe scaunele de lângă mine.
În ziua aceea am pierdut un soț.
Dar mi-am recâștigat liniștea.
Și, mai ales, am câștigat șansa de a le oferi fetelor mele o viață în care sacrificiul unei mame să nu mai fie niciodată folosit de altcineva pentru confortul lui.