Radu nu mi-a răspuns imediat.
M-a privit câteva secunde, apoi a luat dosarul pe care i-l întindeam.
— Despre ce vorbești?
— Citește ultima pagină.
A început să răsfoiască grăbit.
La început părea liniștit.
Apoi fața i s-a schimbat.
A recitit de două ori aceeași pagină.
— Nu… nu se poate…
Soacra mea s-a apropiat.
— Ce s-a întâmplat?
I-am întins și ei devizul.
Costul pe care îl plătiseră până atunci acoperea doar demolarea, instalațiile și materialele de bază.
Mobilierul.
Electrocasnicele.
Blaturile.
Montajul.
Toate urmau să fie plătite separat.
Iar suma era aproape cât economiile pe încă doi ani.
— Dar… firma nu mi-a spus asta…, a bâiguit Radu.
— Firma ți-a spus, i-am răspuns calm. Era scris în contract. Doar că ai semnat fără să citești.
În bucătărie s-a făcut liniște.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, Radu nu mai avea niciun argument.
În aceeași seară a venit acasă.
Avea ochii roșii.
— Ana… am greșit.
Nu i-am răspuns.
— Nu doar cu banii.
A făcut o pauză.
— Am uitat că suntem doi.
Abia atunci l-am privit.
— Exact asta m-a durut.
Nu Italia.
Nu vacanța.
Faptul că ai hotărât singur ce se întâmplă cu munca și economiile noastre.
S-a așezat lângă mine.
— Dacă tu ai fi făcut același lucru pentru părinții tăi, fără să mă întrebi, m-aș fi simțit trădat.
— Așa m-am simțit și eu.
A doua zi și-a chemat mama.
— Renovarea se oprește.
Femeia a rămas fără cuvinte.
— De ce?
— Pentru că am făcut o mare greșeală.
I-a explicat tot.
Că folosise economiile noastre fără acordul meu.
Că luase singur decizia.
Că își pusese mama înaintea propriei căsnicii.
Soacra mea a rămas cu privirea în pământ.
— N-am știut că Ana nu fusese întrebată…
Apoi s-a întors spre mine.
— Iartă-mă. N-ar fi trebuit să accept nici eu.
În cele din urmă, ea și Radu au făcut împreună un credit pe numele lor pentru a termina bucătăria.
Eu nu am contribuit cu niciun ban.
Era alegerea lor.
Și responsabilitatea lor.
Două luni mai târziu, într-o seară, Radu mi-a întins un plic.
Înăuntru erau două bilete de avion.
— Italia?
A zâmbit.
— Am lucrat ore suplimentare. Mi-am vândut motocicleta și am pus fiecare leu deoparte.
L-am privit în tăcere.
— Nu pot schimba ce am făcut.
Dar pot demonstra că am învățat ceva.
L-am întrebat încet:
— Și ce ai învățat?
Mi-a luat mâna.
— Că într-o căsnicie nu pierzi omul iubit din cauza banilor.
Îl pierzi în clipa în care încetezi să-l mai respecți.
În toamna acelui an am ajuns, în sfârșit, în Italia.
În ultima seară, privind luminile Romei, Radu mi-a șoptit:
— Cea mai scumpă lecție din viața mea n-a fost renovarea bucătăriei.
A fost întrebarea pe care mi-ai pus-o în ziua aceea.
Și avea dreptate.
Uneori, o singură întrebare spusă la momentul potrivit valorează mai mult decât orice ceartă.