Prima șuviță a căzut pe podea.
Apoi încă una.
Și încă una.
În sală nu se mai auzea nimic.
Peste două sute de invitați priveau fără să înțeleagă ce se întâmplă.
Unii filmau.
Alții șopteau între ei.
Mama lui Matei avea lacrimi în ochi.
— Opriți-vă… vă rog…
Dar noi am continuat.
În câteva minute, părul meu era complet tuns.
Am luat apoi mașina și i-am ras și lui Matei capul.
Ne-am privit unul pe celălalt și am zâmbit.
Nu ne simțisem niciodată mai împăcați.
Am luat microfonul.
Îmi tremurau mâinile.
— Știu că toți vă întrebați de ce am făcut asta…
În sală era o liniște apăsătoare.
— Acum aproape un an am cunoscut o fetiță de nouă ani, bolnavă de leucemie.
Pe ecranul din spatele nostru a apărut fotografia Sofiei.
Purta aceeași căciuliță roz.
Zâmbea.
— În ziua în care am vizitat-o, ne-a spus ceva ce nu vom uita niciodată.
Am inspirat adânc.
— Ne-a spus că nu boala o doare cel mai tare… ci faptul că toți copiii se uită ciudat la ea pentru că nu mai are păr.
Mai multe femei din sală au început să plângă.
— Atunci am înțeles că noi avem privilegiul de a ne bucura de cea mai frumoasă zi din viața noastră, în timp ce alți copii duc cea mai grea luptă posibilă.
Matei a făcut un pas lângă mine.
— De aceea am decis să donăm tot părul nostru unei fundații care realizează peruci pentru copiii bolnavi de cancer.
Sala era complet tăcută.
— Iar în loc de cadouri pentru noi, v-am rugat să puneți orice sumă doriți într-o cutie aflată la intrare.
Am arătat spre cutie.
— Fiecare leu va merge către copiii care luptă în fiecare zi pentru viața lor.
În primul rând, tatăl lui Matei s-a ridicat fără să spună nimic.
A venit până la scenă și a pus în cutie un plic gros.
Apoi a luat microfonul.
— Începând de astăzi, compania mea va sponsoriza această fundație în fiecare an.
Toată sala a izbucnit în aplauze.
După câteva secunde s-a întâmplat ceva neașteptat.
Mai multe femei s-au ridicat de la mese.
Una dintre domnișoarele de onoare a spus printre lacrimi:
— Spuneți-mi unde mă pot programa. Și eu vreau să donez.
Alta i-a răspuns imediat:
— Vin și eu.
Până la sfârșitul serii, aproape douăzeci de femei și câțiva bărbați își trecuseră deja numele pe lista viitorilor donatori.
Nunta noastră devenise ceva mult mai important decât ne-am imaginat vreodată.
Un an mai târziu, ne-am întors la spital.
Sofia ne aștepta pe coridor.
Avea deja câțiva centimetri de păr crescut și același zâmbet luminos.
A alergat spre noi și ne-a îmbrățișat.
— Țineți minte ce v-am spus?
Am dat din cap.
Ea a zâmbit.
— Acum, când mă uit în oglindă, nu mă mai simt diferită.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
În clipa aceea am înțeles că cea mai frumoasă amintire de la nunta noastră nu a fost rochia, nici sala și nici fotografiile.
A fost faptul că, pentru câțiva copii, ziua în care noi ne-am unit destinele a însemnat începutul unei noi speranțe.
Și nu ne-am imaginat niciodată un cadou de nuntă mai valoros decât acesta.