L-am privit fără să spun un cuvânt.
— Ionuț… ce este în cutie?
Și-a trecut palma peste capac.
— Tot ceea ce am ascuns de tine în acești trei ani.
Am ridicat încet capacul.
Înăuntru nu erau doar documente.
Deasupra tuturor se afla un caiet uzat.
Pe prima pagină scria:
„Jurnalul meu. Dacă citești asta, înseamnă că am avut curajul să spun adevărul.”
L-am deschis.
Prima însemnare era din a doua zi petrecută în închisoare.
„Dacă mama îmi va găsi vreodată o soție doar ca să nu mor singur, sper să nu afle niciodată cât de murdar este numele nostru.”
L-am privit.
— Ce înseamnă asta?
Ionuț și-a coborât privirea.
— Fundația familiei mele nu făcea doar acte de caritate.
Unii dintre ai mei spălau bani prin ea de ani întregi.
Eu am descoperit totul și am vrut să merg la procurori.
Înainte să ajung, cineva mi-a înscenat furtul.
Am rămas fără aer.
— Atunci… de ce ai tăcut la proces?
— Pentru că au amenințat-o pe mama.
Și pe femeia care urma să-mi devină soție.
Nu știau cine va fi.
Dar spuneau că oricine va intra în viața mea va avea de suferit.
Am simțit că mi se face pielea de găină.
— Ai preferat să faci închisoare?
A încuviințat.
— Nu puteam trăi dacă se întâmpla ceva din cauza mea.
Am deschis plicul aflat lângă jurnal.
Înăuntru era o fotografie.
Era făcută în sala de vizite a penitenciarului.
Eu zâmbeam.
El mă privea.
Pe spatele fotografiei scria:
„În ziua asta am înțeles că nu mai sunt singur.”
Lacrimile mi-au început să curgă.
— Ai păstrat fotografia asta?
A zâmbit.
— Am păstrat tot.
Toate scrisorile tale.
Fiecare desen pe care mi l-ai trimis fratelui tău.
Fiecare felicitare.
Sub ele se afla un stick de memorie și un dosar.
— Acestea sunt probele pe care nu am avut curajul să le folosesc atunci.
Acum nu mai vreau să fug de adevăr.
În aceeași zi am mers împreună la avocat.
Documentele au completat ancheta.
În lunile următoare, cei care organizaseră întreaga fraudă au fost trimiși în judecată.
Numele lui Ionuț a fost curățat definitiv.
Dar victoria cea mai mare nu a fost aceea.
Într-o seară, făceam ordine și am găsit certificatul nostru de căsătorie.
L-am privit câteva clipe.
— Îți dai seama că totul a început pentru două mii de lei pe lună?
Ionuț a râs.
— Nu.
A început în ziua în care ai ales să rămâi lângă un om pe care toată lumea îl părăsise.
Am rupt încet copia vechiului contract.
— Hai să mai facem o dată nunta.
De data aceasta fără gardieni.
Fără gratii.
Fără geam între noi.
Câteva luni mai târziu, într-o curte mică de la marginea Brașovului, ne-am spus din nou „Da”.
De data aceasta nu din nevoie.
Nu din obligație.
Ci pentru că doi oameni răniți descoperiseră că, uneori, cele mai frumoase povești de dragoste încep exact acolo unde toți ceilalți văd doar un sfârșit.