Am rămas câteva secunde cu telefonul lipit de ureche.
— Irina… sigur vorbești despre mine?
— Mariana, te rog, vino. Domnul Dinu e alb la față. Nimeni nu înțelege ce se întâmplă.
Am închis și m-am întors.
Când am intrat din nou în clădire, atmosfera nu mai semăna deloc cu cea de cu două ore înainte.
Toată lumea stătea nemișcată.
În mijlocul sălii era un bărbat elegant, trecut de cincizeci de ani, îmbrăcat într-un costum bleumarin impecabil.
S-a ridicat imediat când m-a văzut.
— Doamna Mariana?
— Da…
Mi-a întins mâna.
— Mă numesc Andrei Stoica. Reprezint grupul care negociază preluarea acestei companii.
Domnul Dinu a încercat să intervină imediat.
— Mariana este… o fostă angajată.
Directorul nici măcar nu s-a uitat spre el.
— Știu.
Apoi s-a întors din nou spre mine.
— De șase luni analizăm această firmă. Am vorbit cu furnizori, clienți, parteneri și foști angajați. Am vrut să aflăm ce ține cu adevărat compania în picioare.
A făcut o pauză.
— Și am primit același răspuns de fiecare dată.
S-a uitat direct spre mine.
— „Vorbiți cu Mariana.”
În sală s-a făcut liniște.
— Ni s-a spus că dumneavoastră cunoașteți fiecare contract important, fiecare client dificil și fiecare problemă care apare înainte să ajungă pe biroul directorului.
Domnul Dinu a încercat să zâmbească.
— Sigur… Mariana era o secretară foarte bună…
Andrei Stoica l-a întrerupt.
— Nu.
Nu era doar o secretară.
Era omul în care toată lumea avea încredere.
Iar companiile nu se cumpără pentru pereți sau calculatoare.
Se cumpără pentru oamenii care le țin în viață.
A scos un plic și mi l-a întins.
— Este oferta noastră.
Am desfăcut-o cu mâinile tremurând.
Salariul era aproape dublu.
Mașină de serviciu.
Bonus anual.
Funcția de Director Administrativ al întregului grup după finalizarea achiziției.
Am ridicat privirea.
— Eu?
— Dumneavoastră.
Pentru că experiența nu poate fi înlocuită cu tinerețea.
Iar respectul oamenilor nu se cumpără.
În acel moment, domnul Dinu s-a apropiat de mine.
Pentru prima dată după cincisprezece ani îl vedeam nesigur.
— Mariana… poate am reacționat pripit.
Putem discuta.
Poate găsim o soluție.
L-am privit calm.
— Acum două ore erați convins că sunt prea bătrână.
Ce s-a schimbat?
A tăcut.
— Faptul că altcineva vede valoarea mea nu înseamnă că ați început și dumneavoastră să o vedeți.
Înseamnă doar că vă este frică să o pierdeți.
Mi-a întins mâna.
— Îmi pare rău.
Am închis dosarul.
— Regretul venit după interes nu mai valorează nimic.
Nu i-am strâns mâna.
Am semnat oferta lui Andrei Stoica.
Trei luni mai târziu, tranzacția s-a încheiat.
Domnul Dinu a rămas consultant doar pentru o perioadă scurtă, apoi s-a retras definitiv.
În prima ședință cu noua conducere, domnul Stoica s-a ridicat în picioare.
— Înainte să discutăm despre rezultate, vreau să fac un lucru.
S-a întors spre mine.
— Mariana, vă rog să veniți lângă mine.
M-am ridicat emoționată.
— Există o greșeală pe care multe firme o fac.
Cred că succesul aparține doar celui al cărui nume apare pe firmă.
Dar adevărul este altul.
Succesul este construit de oamenii care deschid primii biroul dimineața, sting ultimii luminile seara și rezolvă probleme fără să ceară aplauze.
Astăzi vreau să vă mulțumesc public pentru cei cincisprezece ani în care ați făcut exact asta.
Toată sala s-a ridicat în picioare.
Au început să aplaude.
Unii aveau lacrimi în ochi.
Inclusiv Bianca.
După ședință a venit la mine.
— Îți mulțumesc că atunci nu m-ai învinovățit.
Am îmbrățișat-o.
— Niciodată să nu accepți să urci pe locul altcuiva umilit.
Dacă un om face asta o dată, o va face din nou.
Astăzi conduc peste o sută de oameni.
Și există o regulă pe care nimeni nu are voie să o încalce.
La fiecare interviu, indiferent dacă omul din fața mea are douăzeci și cinci de ani sau șaizeci, îi ofer același lucru.
Respect.
Pentru că experiența nu are riduri.
Are doar lecții pe care unii nu sunt destul de înțelepți ca să le prețuiască.