După câteva clipe, avocatul s-a întors spre fiul meu.
— Dacă îmi permiteți, aș vrea să discut două minute cu mama dumneavoastră. Sunt câteva detalii pe care trebuie să le clarific.
Fiul meu a ridicat din umeri.
— Aveți cinci minute.
A coborât treptele și s-a dus spre mașină.
În clipa în care a rămas suficient de departe, avocatul a zâmbit.
— Dorina…
Am tresărit.
Nimeni nu-mi mai spusese numele cu vocea aceea de aproape patruzeci de ani.
— Nu se poate…
Am făcut un pas spre el.
— Mihai?
A încuviințat.
Era iubirea mea din liceu.
Omul cu care visasem cândva să-mi întemeiez o familie.
Viața ne despărțise, iar de atunci nu-l mai văzusem niciodată.
— Ce cauți aici?
— Fiul tău m-a angajat acum două zile.
Am simțit că mi se strânge inima.
— Atunci de ce…
M-a oprit ridicând palma.
— Ascultă-mă.
Nu pot încălca legea și nici obligațiile pe care le am ca avocat.
Dar nici nu pot susține un proces care nu are temei.
Soțul tău a lăsat prin testament casa exclusiv pe numele tău.
Fiul tău nu are niciun drept să te evacueze.
Am simțit cum îmi revine aerul în piept.
— Și atunci?
— Atunci îi voi spune adevărul.
A doua zi dimineață, Mihai a venit la mine acasă.
Am băut împreună o cafea, apoi l-a sunat pe fiul meu pe difuzor.
— Te ascult, domnule avocat.
Vocea lui era plină de încredere.
Mihai a răspuns calm.
— Am analizat toate documentele.
Procesul nu are nicio șansă.
La celălalt capăt s-a lăsat liniștea.
— Cum adică?
— Casa aparține în întregime mamei tale.
Există testament, acte notariale și înscrieri în cartea funciară.
Nu există niciun temei legal pentru evacuare.
Fiul meu s-a enervat.
— Atunci găsiți altă variantă!
Mihai și-a păstrat calmul.
— Mai există o problemă.
După decesul tatălui tău ai luat și ai vândut bunuri care făceau parte din masa succesorală, fără acordul proprietarului și fără finalizarea succesiunii.
Dacă ajungem în instanță, toate aceste lucruri vor fi analizate.
Vocea fiului meu nu mai era la fel de sigură.
— Adică…
— Adică riști să pierzi mult mai mult decât acest proces.
Au urmat câteva secunde de tăcere.
Apoi am auzit un oftat.
— Bine…
Renunț.
Mihai a închis telefonul.
M-am așezat încet pe scaun.
Nu simțeam bucurie.
Doar o tristețe adâncă.
Niciodată nu mi-aș fi imaginat că voi ajunge să-mi apăr casa chiar în fața propriului copil.
Mihai și-a pus cana pe masă.
— Dorina… uneori oamenii uită cine a fost lângă ei la început.
Dar adevărul îi ajunge din urmă, mai devreme sau mai târziu.
Am privit pe fereastră, spre curtea în care soțul meu plantase cândva un cireș.
Era înflorit.
Exact ca în primăvara în care ne mutaserăm aici.
Atunci am înțeles că nu casa era cea pe care aproape o pierdusem.
Ci liniștea.
Iar pe aceea nu aveam de gând să o mai las nimănui.