Au trecut cinci ani.
Am terminat Facultatea de Drept la fără frecvență.
Ziua lucram.
Noaptea învățam.
În tot acest timp n-am încetat nicio clipă să caut.
Am vorbit cu foști angajați.
Cu secretare.
Cu șoferi.
Cu oameni concediați pentru că știau prea multe.
Fiecare îmi dădea câte o piesă din puzzle.
Într-o dimineață, telefonul a sunat.
— Sunteți Ioana?
— Da.
— Cred că știu unde este sora dumneavoastră.
Maria trăia.
Fusese ascunsă ani întregi într-un centru din alt județ, sub alt nume, după ce fusese obligată să semneze declarații false de oameni care lucrau pentru clan.
Când am îmbrățișat-o după cinci ani, niciuna dintre noi nu a putut vorbi.
Plângeam amândouă.
Dar de data aceasta nu mai eram singure.
Dosarul crescuse.
Sute de pagini.
Martori.
Înregistrări.
Contracte.
Transferuri.
În dimineața în care procurorii au descins la sediul firmei, eram acolo.
Patronul a ieșit râzând.
— Iar tu?
Nu terminase propoziția.
În spatele lui au apărut procurorii și ofițerii.
— Domnule Popescu, sunteți cercetat pentru constituirea unui grup infracțional organizat, dare de mită, trafic de influență și fals.
Zâmbetul i-a dispărut.
Pentru prima dată l-am văzut speriat.
S-a uitat spre mine.
— Tu…
Am dat din cap.
— Ți-am spus că mă voi întoarce.
Procesul a durat aproape doi ani.
La final, cei care se credeau de neatins au primit condamnări.
Andrei nu s-a mai întors.
Cei cinci ani pierduți din viața Mariei nu i-a mai dat nimeni înapoi.
Dar într-o dimineață am mers împreună la mormântul lui.
Maria a așezat un buchet de flori și a șoptit:
— Nu ne-ai putut apăra atunci…
Dar ai avut dreptate să crezi în Ioana.
Am rămas în tăcere.
Uneori, dreptatea vine prea târziu.
Dar este mai puternică atunci când nu se naște din răzbunare…
…ci din curajul de a nu renunța niciodată.