Andrei a râs scurt.
— Ajunge cu teatrul. N-o să mă sperii cu un telefon.
Valeria mă privea nedumerită. Era limpede că nu înțelegea ce se întâmplă.
Cu câțiva ani înainte, când își căutau o locuință, Andrei nu reușise să obțină creditul de care avea nevoie. Atunci am cumpărat eu casa din economiile mele, ca ei să înceapă viața fără datorii.
La sfatul avocatului, proprietatea rămăsese pe numele unei firme administrate de mine, iar contractul le oferea doar drept de folosință, cu o condiție esențială: orice formă de violență sau tratament degradant ducea la încetarea imediată a dreptului de a locui acolo.
Nu-i spusesem niciodată Valeriei toate detaliile. Voiam să afle atunci când va fi pregătită să administreze singură bunurile familiei.
N-am crezut însă că adevărul avea să iasă la iveală în asemenea împrejurări.
Exact cinci minute mai târziu, în fața casei au oprit două mașini.
Au coborât avocatul, notarul și doi agenți ai firmei de pază.
Andrei a încremenit.
— Ce înseamnă asta?
Avocatul i-a întins dosarul.
— Conform actelor de proprietate, această locuință aparține societății reprezentate de doamna Elena. Dumneavoastră și soția aveți doar drept de folosință.
— Imposibil!
— Nu este imposibil. Este prevăzut în contract.
Notarul a deschis documentele.
— Există o clauză expresă. Orice act de violență, intimidare sau umilire aplicat unuia dintre ocupanți duce la încetarea imediată a dreptului de folosință.
Doamna Rodica a sărit în picioare.
— Asta e o prostie!
În acel moment, Valeria și-a ridicat încet mâneca.
Vânătaia de la încheietură se vedea acum în întregime.
— Cine ți-a făcut asta? am întrebat.
Au trecut câteva secunde.
Apoi a răspuns, pentru prima dată fără să se teamă.
— Andrei.
El a încercat imediat să se apere.
— A fost doar o ceartă…
— Nu, l-a întrerupt Valeria. A fost începutul. După aceea au urmat jignirile, amenințările și umilințele. În fiecare zi.
Am mers lângă ea și i-am prins mâna.
— Nu mai ești singură.
Avocatul a închis dosarul.
— Începând din această seară, dreptul dumneavoastră de folosință încetează. Veți avea termenul legal necesar pentru a vă ridica bunurile personale.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, Andrei nu mai avea niciun cuvânt.
În seara aceea, Valeria a plecat împreună cu mine.
Înainte să urce în mașină, s-a uitat lung spre casă.
— Credeam că acolo era căminul meu.
Am îmbrățișat-o.
— Căminul nu este locul în care locuiești. Este locul în care nu-ți este frică.
Au urmat luni de terapie, procese și multă muncă pentru a-și reclădi încrederea.
Într-o dimineață, la cafea, m-a privit și mi-a spus:
— Mamă… în ziua aceea n-ai venit doar să mă vizitezi. Ai venit să mă salvezi.
Am zâmbit și i-am strâns mâna.
— Nu, Valeria. Tu ai avut curajul să faci primul pas. Eu doar ți-am amintit că nimeni nu are dreptul să te facă să trăiești în frică.