Am luat telefonul cu mâinile tremurânde.
Era vechi.
Cu husa zgâriată.
Exact așa cum îl ținuse domnul Werner în buzunar în ultimii ani.
Klaus mi-a spus încet:
— L-am găsit când am golit camera tatălui meu.
Am apăsat pe galerie.
Primul filmuleț a început imediat.
L-am văzut pe domnul Werner așezat lângă sobă.
Ținea vioara sub bărbie și cânta.
Imaginea era fixă.
Telefonul fusese sprijinit pe masă.
La sfârșitul melodiei s-a auzit o voce.
Vocea mea.
— Bravo, domnu’ Werner!
Bravo!
Frumos… tare frumos!
Apoi aplauzele mele.
Am deschis încă un filmuleț.
Apoi încă unul.
Și încă unul.
Erau zeci.
Poate sute.
În fiecare seară se filmase cântând.
Dar nu pentru muzică.
Nu pentru el.
Ci pentru ultimele câteva secunde.
Pentru momentul în care cineva rămânea până la sfârșit și îl aplauda.
Lacrimile au început să-mi cadă pe ecran.
Klaus plângea și el.
— Noi credeam că vioara îl distra doar pe el, a spus cu glasul frânt.
Ne enerva.
Îi spuneam să înceteze.
Abia după ce a murit am înțeles ce însemnau serile acelea.
A privit lung telefonul din mâinile mele.
— Dumneavoastră ați fost singurul om care l-a ascultat până la ultima notă.
Apoi m-a privit în ochi.
— Și singura persoană care l-a făcut să creadă că muzica lui mai conta pentru cineva.
Vecinii, care ieșiseră convinși că neamțul venise să-mi lase vreo avere, stăteau acum în tăcere.
Nimeni nu mai spunea nimic.
Klaus a rămas câteva ore la mine.
I-am făcut o cafea.
Cu două cuburi de zahăr.
Exact cum îi plăcea tatălui lui.
Când a văzut zahărul în ceașcă, a ieșit câteva minute în curte.
Nu voia să-l văd plângând.
Înainte să plece, a lăsat vioara în brațele mele.
— Tata a spus într-un testament că vioara trebuie să ajungă la singurul om care a rămas să-l asculte până la capăt.
Nu am știut ce să spun.
Am strâns cutia la piept și doar am dat din cap.
De atunci, vioara stă în camera bună a casei mele.
Nu știu să cânt la ea.
Nici n-am încercat vreodată.
În fiecare duminică o șterg de praf cu aceeași grijă cu care o făcea domnul Werner.
Iar uneori mă așez pe scaunul din fața ei și închid ochii.
Și mi se pare că aud din nou muzica aceea caldă.
Atunci îmi amintesc că, uneori, cel mai valoros lucru pe care îl poți oferi unui om nu este un cadou.
Este să rămâi lângă el până la ultima notă.