Când Adrian a deschis ușa apartamentului, după 10 zile de soare și plajă, se aștepta la reproșuri. La lacrimi. La o ceartă pe care să o închidă cu un “hai, lasă”.
În schimb, a găsit liniște. Și un plic alb pe masa din bucătărie.
L-a deschis nepăsător. După două rânduri, bronzul i-a dispărut de pe față.
Era cererea de divorț. Și notificarea oficială, semnată de avocat, prin care i se aducea la cunoștință că nu mai are niciun drept de acces și niciun drept asupra firmei și conturilor comune. Conturi pe care Marina le blocase legal cât timp el era pe plajă.
Telefonul i-a sunat. Marina.
— Ai primit plicul? Vocea ei era calmă. De o calmă înfricoșătoare.
— Marina, ce glumă proastă e asta?!
— Nu e glumă. Când eu eram singură în spital, tu erai în Maldive. În ziua aia s-a terminat tot, Adrian.
— Dar unde să mă duc? Unde să stau?!
— Asta trebuia să te întrebi înainte să mă lași singură pe patul de spital. Cât despre Denis, el va avea mereu ușa deschisă la mine dacă va avea nevoie. Dar tu… tu nu mai faci parte din viața mea.
Și a închis.
Două luni mai târziu, Marina nu mai era femeia din patul de spital.
Stătea la fereastra apartamentului ei, cu o cană de ceai în mână. Lumina aurie de apus îi cădea pe față. Firma ei crescuse cu 40%. Se mutase într-un birou mai mare.
Veronica s-a așezat lângă ea.
— Știi ceva? Cred că internarea aia ți-a salvat viața.
Marina s-a uitat la orașul luminat de sub ea și, pentru prima dată după mult timp, a zâmbit cu adevărat.