A doua zi dimineață, am coborât în bucătărie hotărâtă să mă comport cât mai firesc.
Mihai pregătea cafeaua și fredona încet melodia care se auzise și în seara logodnei.
M-a sărutat pe frunte.
— Ai dormit bine?
Am ezitat o clipă.
— Nu prea.
M-a privit atent.
— Emoțiile?
Am zâmbit forțat.
— Probabil.
Ne-am așezat la masă.
Câteva minute am vorbit despre invitați, restaurant și luna de miere.
Apoi am adus în discuție subiectul care nu-mi mai dădea pace.
— Tu ce părere ai despre contractele prenupțiale?
Mihai s-a oprit din băut cafeaua.
Pentru o clipă, expresia lui s-a schimbat.
— De ce întrebi?
— Pur și simplu. Mi-a venit în minte.
A lăsat ceașca jos.
— Chiar voiam să discutăm despre asta zilele următoare. Avocatul meu spune că este bine să existe unul. E doar o formalitate care ne protejează pe amândoi.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Raluca avusese dreptate.
Exact asta îmi spusese la telefon.
Am încercat să nu las să se vadă cât eram de tulburată.
— Sigur… putem vorbi.
Două zile mai târziu, Mihai a venit acasă cu un dosar albastru.
— Uite contractul. Citește-l liniștită.
Am luat actele și m-am așezat în sufragerie.
La început păreau documente obișnuite.
Dar, pe măsură ce citeam, simțeam că mi se taie respirația.
În cazul unui divorț, aproape toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei urmau să rămână exclusiv ale lui.
Orice investiție făcută împreună urma să fie tratată în avantajul lui.
Mai exista și o clauză prin care mă obligam să păstrez confidențialitatea asupra situației sale financiare.
Am ridicat privirea.
— Mihai… de ce sunt toate clauzele doar în avantajul tău?
A zâmbit calm.
— Așa le redactează avocatul. Dacă vrei, le semnăm și gata.
— Vreau să le citească și avocatul meu.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, și-a pierdut calmul.
— Nu este nevoie. Nu transformăm căsnicia într-un proces.
Atunci am înțeles că Raluca nu încercase să-mi distrugă relația.
Încercase să mă protejeze.
În aceeași după-amiază am sunat-o.
Ne-am întâlnit într-o cafenea discretă.
Era o femeie liniștită, departe de imaginea pe care Mihai mi-o descrisese.
Nu părea răzbunătoare.
Părea doar obosită.
Mi-a întins o mapă.
Înăuntru erau hotărârea de divorț, copii ale contractului prenupțial pe care îl semnase cu ani în urmă și mai multe documente care arătau cât de mult pierduse după despărțire.
— Și eu am crezut că este doar o formalitate, mi-a spus încet.
Am rămas fără cuvinte.
În seara aceea m-am întors acasă.
Mihai mă aștepta.
— Ai luat o hotărâre?
L-am privit câteva secunde.
Apoi am scos inelul de logodnă.
L-am așezat pe masă.
— Da.
Fața i s-a schimbat imediat.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că nu mă sperie un contract prenupțial corect.
Mă sperie faptul că ai încercat să mă faci să-l semnez fără să-mi spui adevărul.
A rămas tăcut.
— Te-ai întâlnit cu ea, nu-i așa?
Am dat din cap.
— Da. Și, pentru prima dată, am ascultat și cealaltă versiune a poveștii.
Mihai a încercat să explice.
A spus că fosta lui soție minte.
Că documentele nu spun tot.
Că eu exagerez.
Dar era prea târziu.
Încrederea dispăruse.
Mi-am strâns lucrurile și am plecat în aceeași seară.
Peste câteva zile, avocatul meu a analizat contractul.
Mi-a spus ceea ce, în adâncul sufletului, începusem deja să bănuiesc.
— Dacă l-ai fi semnat în forma aceasta, ai fi acceptat condiții extrem de dezavantajoase pentru tine. Ai făcut foarte bine că ai cerut o opinie independentă.
În ziua aceea am înțeles că iubirea nu înseamnă să semnezi orice din încredere.
Înseamnă să poți pune întrebări fără să fii făcut să te simți vinovat.
Iar omul care te iubește cu adevărat nu se teme niciodată de transparență.