În jurul meu se făcuse o liniște apăsătoare.
Soacra încă ținea zâmbetul acela superior pe buze, iar Cătălin mă privea fără să înțeleagă ce urmează.
Am lăsat telefonul pe masă și am vorbit cât se poate de calm.
— Într-adevăr, doi ani am tăcut. Dar nu pentru că mi-ar fi fost rușine de cine sunt.
Am ridicat privirea spre invitați.
— Firma la care credeați că sunt angajată… este firma mea. O conduc de mai mulți ani și lucrează cu clienți din toată țara.
Nimeni nu mai mișca.
— Apartamentul despre care ați spus mereu că este cu chirie… este cumpărat de mine, integral. Iar mașina argintie din fața porții, despre care v-ați întrebat de atâtea ori a cui este… îmi aparține și ea.
Am văzut cum zâmbetul soacrei a dispărut.
Cătălin se albise la față.
Deschidea gura să spună ceva, dar cuvintele nu mai ieșeau.
— N-am ascuns toate astea ca să impresionez pe cineva, am continuat. Le-am ascuns pentru că voiam să aflu dacă omul de lângă mine mă iubește pe mine sau imaginea pe care și-a făcut-o despre mine.
Mi-am dus mâna la verighetă.
Am scos-o încet.
Am așezat-o pe fața de masă, lângă telefon.
În clipa aceea s-a auzit doar clinchetul fin al inelului.
— Corina… stai puțin, a șoptit Cătălin.
L-am privit pentru câteva secunde.
— Nu m-au rănit vorbele mamei tale.
Am făcut o pauză.
— M-a durut că ai râs.
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— N-a fost cum crezi…
Am clătinat încet din cap.
— Ba exact așa a fost. Am așteptat doi ani un singur moment în care să-mi demonstrezi că suntem o echipă. Astăzi ai avut ocazia. Și ai ales tăcerea.
Invitații priveau când spre mine, când spre el.
Ofițerul stării civile rămăsese nemișcat, cu mapa în mână.
Soacra încerca să spună ceva, dar pentru prima dată nu mai găsea cuvintele.
M-am apropiat de Cătălin și i-am vorbit suficient de încet încât doar el să mă audă.
— Dacă mama ta m-ar fi jignit, iar tu ai fi fost primul care să mă apere, nici n-ar mai fi contat ce crede ea despre mine.
A coborât privirea.
Nu mai avea niciun răspuns.
M-am îndreptat și am spus clar, astfel încât să audă toată curtea:
— Nunta se oprește aici.
Am luat telefonul.
Poșeta.
Și am pornit spre ieșire.
Nimeni nu m-a oprit.
Am urcat în mașină și am plecat fără să mă uit în oglinda retrovizoare.
Am plâns abia după ce am ieșit din oraș.
Nu pentru că pierdusem o nuntă.
Ci pentru că pierdusem omul despre care crezusem că îmi va fi alături o viață întreagă.
În zilele următoare au început telefoanele.
Mai întâi Cătălin.
Apoi mama lui.
Apoi chiar tatăl lui.
Toți îmi spuneau că fusese o glumă, că am reacționat prea impulsiv, că meritam să mai discutăm.
Le-am ascultat pe toate.
Dar un lucru nu se mai putea schimba.
Râsul acela scurt, din clipa în care aveam cea mai mare nevoie de el.
Câteva luni mai târziu, Cătălin mi-a scris un mesaj.
Recunoștea că fusese laș.
Spunea că mă iubise cu adevărat și că regretă în fiecare zi.
L-am citit până la capăt.
Nu i-am răspuns.
Unele greșeli pot fi iertate.
Dar sunt și greșeli care schimbă pentru totdeauna felul în care îl privești pe omul de lângă tine.
Astăzi firma mea merge mai bine ca oricând.
Seara, când închid ușa apartamentului meu și rămân singură, nu mă gândesc la averi și nici la nunta care n-a mai avut loc.
Mă gândesc doar că, în ziua aceea, am pierdut un mire…
Dar mi-am păstrat respectul față de mine însămi.