Au trecut aproape două luni.
În fiecare zi mă întrebam dacă Roxana este bine.
Dacă a ajuns la analize.
Dacă mănâncă.
Dacă are pe cineva lângă ea.
Nu aveam niciun semn.
Începusem să cred că nu va mai suna niciodată.
Într-o altă noapte de gardă, telefonul meu a început să vibreze.
Număr necunoscut.
Am răspuns imediat.
— Doamnă doctor…
Vocea îi tremura.
— Mi s-au rupt apele.
Vin la dumneavoastră.
Am biletul…
Îl am și acum.
N-am mai întrebat nimic.
I-am spus doar:
— Te aștept.
Când a ajuns la spital, ținea aceeași pungă de plastic în mână.
În buzunar avea hârtia pe care îi scrisesem cu două luni înainte:
„Când naști, sună-mă. Nu ești singură.”
Era împăturită de zeci de ori.
Marginile se tociseră.
Semn că fusese desfăcută și citită iar și iar.
Am fost lângă ea toată noaptea.
I-am șters fruntea.
I-am ținut mâna.
I-am spus când să respire și când să împingă.
Exact așa cum mi-aș fi dorit să facă cineva pentru mine cu douăzeci și cinci de ani în urmă.
Spre dimineață s-a auzit primul plânset.
Un băiețel sănătos.
Asistenta i l-a așezat pe piept.
Roxana l-a privit câteva clipe fără să spună nimic.
Apoi și-a ridicat ochii spre mine.
Avea lacrimi pe obraji.
— Știți ceva?
a șoptit.
Am dat din cap.
— În fiecare seară am dormit cu biletul dumneavoastră sub pernă.
Era singurul lucru care îmi amintea că undeva există cineva căruia chiar îi pasă dacă sunt bine.
Am simțit iar nodul acela în gât.
De data aceasta nu l-am mai ascuns.
M-am așezat lângă patul ei.
— Acum pot să-ți spun de ce am plâns în seara când ai venit prima dată.
M-a privit în liniște.
I-am povestit tot.
Cum, la nouăsprezece ani, eram singură într-un oraș străin.
Cum venisem speriată la spital.
Cum mă rugasem să mă consulte cineva.
Cum fusesem lăsată să aștept ore întregi pe un hol rece.
Cum pierdusem copilul înainte ca cineva să mă întrebe măcar cum mă cheamă.
Și cum, în noaptea aceea, îmi promisesem că dacă voi ajunge vreodată medic, nicio femeie care îmi va trece pragul nu va pleca umilită pentru că este săracă.
Roxana plângea în tăcere.
Nu de tristețe.
Ci pentru că înțelegea, în sfârșit, de ce o străină făcuse atât de multe pentru ea.
— Atunci…
eu n-am venit întâmplător la dumneavoastră…
a spus încet.
Am zâmbit.
— Poate că nu.
Poate că uneori Dumnezeu ne pune în cale oamenii de care avem nevoie exact când credem că am rămas singuri.
În ziua externării a încercat din nou să-mi întindă cei patruzeci de lei.
Îi păstrase.
Nu cheltuise niciunul.
Am râs și i-am împins iar spre ea.
— Ți-am spus deja.
Eu nu-i iau.
Ține-i.
O să ai nevoie de ei pentru băiețel.
Au trecut câteva luni.
Din când în când primesc câte o fotografie.
Un zâmbet fără dinți.
Primul Crăciun.
Prima jucărie.
Primul dințișor.
Și de fiecare dată când telefonul luminează cu numele Roxanei, mă gândesc la fata speriată care stătea în ușa cabinetului cu patruzeci de lei mototoliți în pumn, convinsă că nu valorează nici măcar cât o consultație.
Adevărul este că nu copilul ei mi-a vindecat rana rămasă din urmă cu douăzeci și cinci de ani.
Ci faptul că, într-un târziu, am reușit să-mi țin promisiunea făcută pe acel hol rece de spital.
Și am înțeles că uneori nu poți schimba trecutul.
Dar poți face în așa fel încât altcineva să nu mai treacă niciodată prin aceeași durere.