Am sărit imediat în picioare.
— Ajutor! Domnului de lângă mine i se face rău!
Liniștea din avion s-a rupt într-o clipă. Stewardesa a venit alergând, iar câțiva pasageri s-au ridicat speriați. Bărbatul căzuse moale în scaun și respira tot mai greu.
Un medic aflat la bord s-a apropiat imediat, l-a consultat și a cerut echipamentul de prim ajutor. Eu rămăsesem lângă el fără să-mi dau seama că încă îl țineam de mână.
De fiecare dată când deschidea ochii, mă căuta pe mine.
Pilotul a decis să aterizeze de urgență pe cel mai apropiat aeroport. Câteva minute mai târziu, ambulanța îl aștepta deja pe pistă.
Înainte să fie urcat pe targă, omul a făcut un ultim gest. A cerut un pix, a tras spre el șervețelul pe care desenasem în timpul zborului și, cu mâna tremurândă, a scris un nume și un număr de telefon.
Mi l-a pus în palmă și a fost dus spre ambulanță.
Credeam că nu-l voi mai vedea niciodată.
Ajunsă în Italia, i-am povestit totul mamei. Trei zile am tot privit șervețelul acela mototolit, întrebându-ne dacă omul mai trăiește.
În cele din urmă, mama a prins curaj și a sunat.
La telefon a răspuns chiar el.
Doctorii îi spuseseră că, dacă mai treceau câteva minute fără să primească ajutor, șansele lui de supraviețuire erau foarte mici.
Mi-a cerut să vorbesc cu el.
— Daria… vreau doar să-ți spun că mi-ai salvat viața.
Nu știam ce să răspund.
Am spus doar:
— Mă bucur că sunteți bine.
A râs încet.
Apoi am început să vorbim din când în când. Mă întreba cum mă descurc la școală, dacă îmi place în Italia și ce vreau să devin când voi fi mare.
Asculta fiecare răspuns cu răbdare.
După ce vacanța s-a terminat, m-am întors în România și am crezut că totul s-a încheiat acolo.
Dar, după câteva luni, poștașul a adus un plic pe numele meu.
Înăuntru era o scrisoare de două pagini.
Domnul Constantin îmi mărturisea că toată viața fusese preocupat doar de muncă și de afaceri. Trecuse nepăsător pe lângă mulți oameni aflați în nevoie și își dăduse seama prea târziu cât de rece devenise.
În avion, însă, zeci de adulți văzuseră că îi este rău.
Singura care nu s-a uitat în altă parte fusese un copil de 11 ani.
La finalul scrisorii era fraza care a făcut-o pe mama să izbucnească în plâns când i-am citit-o la telefon.
„Am deschis pe numele tău un cont pentru studiile tale. Nu ca să-mi plătesc datoria, pentru că asta nu voi putea niciodată. Ci pentru ca bunătatea ta să aibă șansa de a merge mai departe.”
Mama a tăcut câteva secunde.
Apoi mi-a spus printre lacrimi:
— Ani întregi m-am învinovățit că am fost nevoită să plec la muncă și să te las în grija bunicii. Astăzi am înțeles că am crescut un copil de care pot fi mândră.
De atunci au trecut mulți ani.
Domnul Constantin face încă parte din viața noastră. Nu ne-a schimbat existența cu gesturi spectaculoase și nici nu a încercat să cumpere recunoștința cu bani.
Ne sunăm din când în când, îmi trimite câte o carte și îmi spune mereu același lucru:
— Oamenii cred că cel mai greu este să salvezi pe cineva. Nu. Cel mai greu este să nu te uiți în altă parte când cineva are nevoie de tine.