Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama și-a strâns degetele pe brațul meu.
— Să nu îndrăznești.
M-am uitat la mâna ei.
— Să nu îndrăznesc ce?
— Să-i distrugi fratelui tău seara.
Ana s-a ridicat.
— Nu Irina îmi distruge seara. Eu vreau să știu ce mi-a spus Mihai și nu este adevărat.
Mihai a izbucnit:
— Ți-am spus ce trebuia ca să nu ajungem exact aici!
— Unde?
— La un interogatoriu în familie!
— Nu te interoghează nimeni, a spus Ana. Eu te întreb.
Mihai s-a întors spre mine.
— Spune-i atunci. Hai să vedem cât de repede reușești să strici tot.
Până în acel moment mă abținusem.
Nu pentru Mihai.
Pentru că nu voiam să transform prima cină a Anei cu familia noastră într-un proces public.
Dar el nu încerca să repare minciuna.
Încerca să mă facă responsabilă pentru descoperirea ei.
— Ana, eu nu am refuzat nicio întâlnire cu tine. Nici măcar nu știam că trebuia să existe.
Ea s-a uitat spre Mihai.
— Dar mi-ai spus că ai invitat-o.
— Pentru că știam că nu vine.
— Cum puteai să știi dacă n-ai întrebat-o?
Mama a intervenit:
— Ana, sunt lucruri vechi între frați. Nu trebuie să vă afecteze pe voi.
— Nu sunt lucruri vechi dacă Mihai m-a mințit luna trecută.
Tatăl meu încerca să-i facă semn mamei să tacă.
Prea târziu.
Ana s-a întors din nou spre mine.
— De ce mi-a spus că aproape nu vorbești cu părinții tăi?
— Vorbesc cu ei.
— Irina! a izbucnit mama.
Am continuat.
— Uneori ne certăm. Mai ales când mi se cere să tac ca să nu-l deranjez pe Mihai. Dar până azi-noapte nu știam că familia mea le spune altora că eu am ales să stau departe de ei.
Mihai s-a ridicat atât de repede încât scaunul s-a lovit de podea.
— Pentru că asta faci!
— Nu. Voi mă excludeți și după aceea spuneți că eu n-am venit.
— Pentru că nimeni nu poate sta relaxat lângă tine!
Ana îl privea acum fără să clipească.
— De ce?
Mihai a tăcut.
— De ce, Mihai?
— Pentru că ea trebuie să verifice tot. Să știe tot. Să spună când cineva minte.
— Și tu m-ai mințit.
— Ca să evit exact circul ăsta!
— Nu. Ca să controlezi ce știu despre familia cu care urmează să mă căsătoresc.
Mihai a lovit cu palma masa.
Paharele au tresărit.
— Nu mă căsătoresc cu tine ca să dau examen în fața tatălui tău!
Judecătorul Petrescu, care până atunci nu intervenise, și-a privit fiica.
— Ana, eu nu decid nimic pentru tine.
— Știu.
Apoi ea l-a întrebat pe Mihai:
— Mai există ceva important despre familia ta pe care l-ai schimbat ca să sune mai bine?
— Nu.
Mama a spus imediat:
— Nu.
Amândoi prea repede.
Ana a observat.
Și eu.
— Atunci de ce a sunat tata la unu și jumătate noaptea ca să-mi spună că am voie să vin numai dacă îmi țin gura?
Tatăl meu și-a lăsat privirea în farfurie.
Mama s-a ridicat.
— Pentru că te cunoaștem!
— Nu, mamă. Pentru că știați că domnul Petrescu mă poate recunoaște. Dacă nu exista riscul ăsta, nici astăzi nu eram aici.
Mihai a arătat spre ușă.
— Atunci pleacă.
Ana s-a întors spre el.
— Nu.
Mihai a rămas nemișcat.
— Poftim?
— Nu o dai afară pentru că ai fost prins mințindu-mă.
— Este sora mea.
— Iar eu sunt femeia cu care urma să te căsătorești.
„Urma.”
Mihai a auzit și el.
— Ce înseamnă asta?
Ana și-a luat geanta de pe spătar.
— Înseamnă că nu mă căsătoresc cu tine peste patru luni până nu înțeleg de ce ai avut nevoie să inventezi o versiune a propriei familii ca să mă convingi că totul este perfect.
Mama a făcut un pas spre ea.
— Ana, pentru o prostie de genul ăsta nu arunci o căsnicie.
— Nu există încă nicio căsnicie.
Mihai s-a înroșit.
— Și pentru ea faci asta?
— Nu pentru ea. Pentru tine.
A plecat împreună cu părinții ei.
În clipa în care ușa salonului s-a închis, Mihai s-a întors spre mine.
— Ești mulțumită?
— Nu.
— Ai obținut exact ce voiai.
— Eu nici măcar nu știam că sunt invitată până azi-noapte.
Mama și-a luat geanta.
— Dacă se rupe logodna asta, să nu ne mai cauți.
Tata n-a contrazis-o.
Asta m-a durut mai mult decât amenințarea.
Am plecat singură.
În următoarele zile, Mihai m-a sunat de șapte ori.
Nu ca să-și ceară scuze.
Voia să o contactez pe Ana și să-i spun că exagerasem, că relația mea cu familia fusese într-adevăr aproape inexistentă și că el doar formulase lucrurile „mai simplu”.
Am refuzat.
— Dacă spui asta, reparăm lucrurile, mi-a spus.
— Vrei să mint ca să repar minciuna ta.
— Vreau să te porți o dată ca sora mea.
— Să mă prezint drept altcineva ca să-ți salvez logodna nu înseamnă să mă port ca sora ta.
A închis.
Ana a amânat nunta.
Două săptămâni mai târziu, i-a înapoiat inelul.
Nu pentru că eram procuror și nici pentru că tatăl ei mă cunoștea.
Mihai continuase să susțină că nu făcuse nimic grav și îi ceruse să aleagă între el și „familia care îi caută nod în papură”.
Ana a ales să nu se căsătorească cu un om care considera minciuna acceptabilă atât timp cât îl avantaja.
Mihai m-a făcut responsabilă pentru despărțire.
Mama la fel.
Tata a încercat de câteva ori să mă sune, dar nu a fost dispus să recunoască faptul că participase la minciună. Am încetat să merg la mesele lor de familie și, pentru aproape un an, contactul nostru s-a redus la câteva telefoane scurte.
Mihai nu și-a cerut scuze.
Nici eu nu mi-am cerut iertare pentru că am spus adevărul.
Logodna lui s-a terminat, iar relația mea cu părinții și cu fratele meu a rămas profund deteriorată.
Ultima dată când mama mi-a reproșat că „am distrus viitorul lui Mihai”, i-am răspuns o singură dată:
— M-ați chemat la masa aceea ca să tac. Mihai și-a pierdut logodnica pentru că, atunci când adevărul a ieșit la iveală, a continuat să mintă.
După aceea n-am mai discutat cu ei despre Ana.
Și n-am mai acceptat nicio invitație în care condiția pentru a fi considerată parte din familie era să mă prefac că sunt altcineva.