Corina a observat privirea părinților ei și a înțeles imediat ce îi surprinsese. Nu clădirea.
Nu ecusonul.
Nu colegii.
Ci faptul că, pentru prima dată, cineva o trata cu respect.
— Aveți nevoie de ceva? a întrebat calm.
Mama și-a strâns poșeta mai tare la piept.
Tata și-a dres glasul.
Toată hotărârea cu care veniseră până la Iași dispăruse.
— Am zis… să vedem ce mai faci, a murmurat el.
Corina a înțeles că nu era adevărul.
Dar nici nu i-a obligat să-l spună.
— Sunt bine. Dacă vreți să vorbim, cobor în pauza de prânz.
Le-a zâmbit politicos și s-a întors în clădire.
În oglinda liftului și-a privit chipul.
Pentru prima dată după foarte mult timp, mâinile nu-i mai tremurau.
La ora unu fix a coborât din nou.
Părinții o așteptau lângă Dacia lor veche, parcată la umbra unui copac.
Nu mai aveau aerul acela autoritar din bucătărie.
Păreau obosiți.
Îmbătrâniți.
Mama a fost prima care a vorbit.
— Corina… Alina a pierdut apartamentul.
Corina a rămas câteva secunde fără să spună nimic.
Tata a început să povestească încet.
După ce ea refuzase să le dea cei 150.000 de lei, Alina luase totuși creditul.
Părinții garantaseră pentru ea.
Ratele erau mult mai mari decât își imaginaseră.
După câteva luni n-a mai reușit să plătească.
Au urmat penalizările.
Executarea.
Apartamentul fusese vândut în pierdere.
Iar Alina se întorsese acasă.
Mama plângea în tăcere.
— Ne-am gândit…
S-a oprit.
Nu mai putea continua.
Corina a terminat propoziția în locul ei.
— Ați venit să-mi cereți restul banilor.
Niciunul nu a negat.
Mama și-a plecat capul.
— Ne gândeam că… poate…
Corina a închis ochii pentru o clipă.
În mintea ei treceau, una după alta, toate amintirile pe care încercase ani întregi să le uite.
Geaca veche.
Excursiile ratate.
Crăciunurile în care Alina desfăcea cadouri, iar ei îi spuneau doar:
„Tu ești mare. Tu înțelegi.”
Credea că va simți furie.
Dar nu mai era.
Rămăsese doar o liniște pe care nu o mai cunoscuse niciodată.
— V-am iertat, a spus încet.
Mama a ridicat privirea surprinsă.
— Chiar v-am iertat. Pentru tot.
Dar banii aceia rămân ai mei.
Am muncit prea mult pentru ei.
Și nu mai vreau să trăiesc niciodată cu sentimentul că sunt pe locul doi în propria mea viață.
Tata a oftat adânc.
— N-am vrut să te facem să te simți așa.
Corina a zâmbit trist.
— Poate că n-ați vrut.
Dar exact asta s-a întâmplat.
S-a lăsat tăcerea.
Una adevărată.
Nu cea plină de reproșuri.
Corina a făcut un pas spre ei.
— Dacă Alina chiar vrea să-și schimbe viața, o ajut cu tot ce știu. Îi fac un CV. O pregătesc pentru interviuri. O ajut să învețe o meserie.
Dar nu o voi salva cu bani.
Pentru că banii rezolvă o problemă pe moment.
Munca schimbă o viață.
Mama a izbucnit în plâns.
De data aceasta nu încerca să se ascundă.
— Iartă-ne, Corina… Abia acum ne dăm seama cât de nedrepți am fost.
Corina a îmbrățișat-o.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, îmbrățișarea aceea nu mai avea în ea obligație.
Avea sinceritate.
Două zile mai târziu a sunat și Alina.
Nu ca să-i ceară bani.
Ci ca să-i pună o întrebare.
— Cum ai reușit?
Au vorbit aproape două ore.
Despre nopțile petrecute la call-center.
Despre facultate.
Despre garsoniera în care dormea pe o saltea.
Despre telefonul cu ecranul spart.
La final, Alina a tăcut câteva secunde.
Apoi a spus încet:
— Eu n-am fost nevoită niciodată să lupt pentru nimic. Poate de asta n-am știut să păstrez ce am primit.
O săptămână mai târziu, Corina a ajutat-o să-și facă primul CV adevărat.
S-a înscris la un curs.
Și și-a găsit un loc de muncă.
Drumul era lung.
Dar, pentru prima dată, îl parcurgea pe picioarele ei.
Iar Corina a înțeles atunci că cea mai importantă investiție pe care o făcuse vreodată nu fusese contul cu cei 150.000 de lei.
Ci curajul de a spune, într-o zi, un singur cuvânt:
„Nu.”