CONTINUAREA POVESTII –
Dimineața aceea a fost ultima pe care am petrecut-o în apartamentul fiicei mele.
Nu pentru că mă alungase.
Ci pentru că înțelesesem că, atunci când cineva începe să caute locul în care să te trimită, înseamnă că tu nu mai ai, de fapt, un loc în casa lui.
Nu m-am dus la magazin. M-am dus la notar.
Biroul era într-o casă veche din Câmpina. Doamna notar m-a întrebat cu ce mă poate ajuta.
— Vreau să fac o donație, i-am spus.
A ridicat privirea din acte.
— Cui?
I-am întins o foaie pe care o pregătisem cu o seară înainte.
Era numele unei asociații din Prahova care avea grijă de bătrâni rămași singuri.
Citiseam despre ei cu mult timp în urmă.
Atunci nu știusem de ce păstrasem articolul.
Acum știam.
— Vreau să le las apartamentul meu din Câmpina, dar cu dreptul de a locui în el cât voi trăi.
Doamna notar m-a privit câteva clipe.
— Aveți copii?
— O fiică.
— Știe?
Am zâmbit trist.
— Cred că a uitat că exist.
Am semnat fără să-mi tremure mâna.
Mai tare tremurasem în bucătărie, cu receptorul telefonului la ureche.
De acolo am mers direct la bancă.
Aveam un depozit pe care îl strânsesem în zeci de ani.
Nu pentru vacanțe.
Nu pentru lux.
Ci ca să nu depind niciodată de nimeni.
Am hotărât ca și acei bani să ajungă la un cămin de copii rămași fără părinți.
Mi-am spus că, dacă tot pleacă din mâinile mele, măcar să schimbe viața cuiva care chiar nu are pe nimeni.
Două zile mai târziu mi-am strâns lucrurile.
N-am luat nimic din casa Ramonei în afară de ceea ce era al meu.
Albumul cu fotografii.
Icoana.
Mașina veche de cusut.
Câteva haine.
Pe aragaz am lăsat o oală cu sarmale.
N-am putut altfel.
Poți înceta să locuiești cu copilul tău.
Dar nu încetezi să fii mamă într-o singură zi.
Pe masa din bucătărie am lăsat un plic.
Înăuntru era doar o scrisoare.
„Ai hotărât să mă îndepărtezi înainte să mă întrebi ce simt.
Am ales să plec eu prima.
Nu-ți port ură.
Ți-am lăsat sarmale pe aragaz.
Mama.”
Am plecat fără să privesc înapoi.
Spre seară telefonul a început să sune.
O dată.
De două ori.
De zece ori.
Nu am răspuns.
Nu din răzbunare.
Ci pentru că unele răni nu se vindecă la telefon.
A doua seară a bătut cineva la ușa apartamentului meu.
Știam cine este înainte să deschid.
Ramona stătea în prag cu ochii umflați de plâns.
Ținea scrisoarea mototolită în mână.
— Mamă… de unde ai știut?
— Am ridicat telefonul din bucătărie.
A rămas fără glas.
Apoi a început să plângă.
— Nu vorbeam serios… eram obosită… a fost o prostie…
Am privit-o liniștită.
— Nu faptul că ai spus acele cuvinte m-a durut cel mai tare.
S-a oprit din plâns și m-a privit.
— M-a durut că ai putut să le gândești.
N-a găsit nimic de răspuns.
După câteva clipe a întrebat încet:
— Ce ai făcut cu apartamentul? Cu banii?
— I-am dăruit.
A făcut un pas înapoi.
— De ce unor străini?
Am simțit că întrebarea aceea merita un răspuns.
— Pentru că toată viața am strâns ca să nu ajung o povară pentru nimeni. Iar tu, fără să-ți dai seama, mi-ai arătat că exact asta devenisem pentru tine.
Lacrimile îi curgeau fără oprire.
— Iartă-mă…
Am dat din cap.
— Te-am iertat.
De asta am și putut pleca fără ură.
Dar există o diferență între a ierta și a te întoarce în același loc unde ai încetat să fii dorit.
A vrut să intre.
Am rămas în ușă.
Nu ca să o pedepsesc.
Ci ca să înțeleagă.
— Nu te scot din viața mea, Ramona. Ești fiica mea și vei rămâne mereu.
Dar de acum înainte, în viața mea intră doar oamenii care mă vor acolo.
A început să plângă și mai tare.
Eu am închis ușa încet.
În noaptea aceea am plâns și eu.
Nu de tristețe.
Ci de ușurare.
De Crăciun am plecat în Bucovina, la o prietenă din tinerețe pe care nu o mai văzusem de ani buni.
M-a întâmpinat în gară cu o îmbrățișare și cu un zâmbet cald.
În Ajun am stat lângă sobă, cu o felie de cozonac proaspăt în mână și am ascultat colindătorii de pe uliță.
Pentru prima dată după mulți ani, nu m-am simțit tolerată.
M-am simțit așteptată.
Ramona mă sună și astăzi.
Vorbim.
Ne interesăm una de alta.
Rănile nu dispar peste noapte.
Dar poate că uneori iubirea adevărată începe abia în ziua în care înveți să te respecți și pe tine.