Continuarea povestii – Da, a spus ea. Dar tu n-ai vrut să afli.
Am rămas cu privirea lipită de ea.
— Cum adică n-am vrut? Cum poți să spui asta?
Ileana și-a lăsat încet brațul de lemne jos și s-a îndreptat cu greu.
— Am venit după tine. Nu o dată. De două ori. Dar n-am ajuns niciodată să vorbesc cu tine.
În clipa aceea, Raluca s-a apropiat de noi.
Își păstra zâmbetul acela politicos, dar se vedea că nu mai era deloc liniștită.
— Ce se întâmplă aici? a întrebat rece.
Ileana a privit-o câteva clipe, apoi a spus încet:
— Tu ești…
Raluca a încercat să râdă.
— Cred că mă confunzi.
— Nu te confund deloc. Am fost de două ori la ușa voastră.
Am întors imediat capul spre logodnica mea.
Fața îi albise.
Nu mai avea nimic din siguranța de acum câteva secunde.
— Raluca… despre ce vorbește?
— Despre nimic.
— Atunci spune-mi de ce te-ai schimbat la față.
A ezitat.
— Andrei, nu aici. Hai să plecăm.
— Nu plec nicăieri până nu-mi răspunzi.
Ileana și-a ridicat iar brațul de lemne.
— Nu vreau să vă stric viața. Eu mi-o duc pe a mea.
A făcut câțiva pași spre poartă.
N-am lăsat-o.
— Stai.
M-am întors din nou spre Raluca.
— A venit sau nu la bloc?
A urmat o tăcere apăsătoare.
— Răspunde-mi.
— O dată… poate de două ori.
Am simțit că mi se taie picioarele.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că n-avea niciun rost.
— N-avea niciun rost?!
— A apărut din senin și spunea că este însărcinată cu tine. Ce voiai să fac?
— Să mă chemi!
Raluca și-a încrucișat brațele.
— Am crezut că încearcă să te manipuleze.
Ileana a întors capul spre noi.
— Nu încercam să manipulez pe nimeni. Venisem doar să-i spun adevărul.
M-am uitat la ea.
Avea lacrimi în ochi, dar nu plângea.
Parcă nici nu mai avea putere.
— Ți-am scris și mesaje, a spus încet.
Am scos telefonul aproape fără să-mi dau seama.
Am intrat în cererile de mesaje.
Nu le verificasem niciodată.
Și erau acolo.
Trei mesaje.
Toate de la ea.
Primul:
„Andrei, trebuie să vorbim. E important.”
Al doilea:
„Nu-ți cer nimic. Vreau doar să știi.”
Ultimul:
„Nu mai contează. O să mă descurc singură.”
Am simțit că nu mai pot respira.
Toate lunile în care mă convinsesem că dispăruse fără un cuvânt se prăbușeau într-o clipă.
Ea încercase.
Eu nu aflasem niciodată.
Iar femeia care trebuia să-mi devină soție știa totul.
Am ridicat încet privirea spre Raluca.
— Ai știut…
N-a răspuns.
— Ai știut tot timpul că urma să am un copil.
— Am făcut-o pentru noi, Andrei.
— Pentru noi?
— Aveam o viață construită. O nuntă. Un viitor. Nu puteam să las o fostă iubită să distrugă totul.
Am închis ochii o clipă.
În fața mea nu mai vedeam nici restaurantul rezervat.
Nici invitațiile.
Nici costumul de mire.
O vedeam doar pe Ileana.
Singură.
Însărcinată.
Cărând lemne.
Și venind zeci de kilometri doar ca să-mi spună că urma să fiu tată.
M-am dus încet spre ea.
I-am luat brațul de lemne din mâini.
— Lasă-le.
— Le duc singură.
— Opt luni le-ai dus singură.
De acum…
lasă-mă și pe mine.
Ileana m-a privit lung.
— Nu vreau promisiuni.
Dacă rămâi, rămâi cu totul.
Dacă pleci…
pleacă acum.
Copilul acesta are nevoie de un tată, nu de un om care apare doar când îi convine.
Am rămas fără cuvinte.
În spatele meu, Raluca a apăsat nervoasă pe claxon.
O dată.
Apoi încă o dată.
Am ieșit în curte.
Mă aștepta lângă mașină.
— Hai, Andrei. Termină odată.
Am privit-o câteva secunde.
— Ia mașina și pleacă.
A clipit surprinsă.
— Ce-ai spus?
— Anulează nunta. Îți dau înapoi fiecare leu cheltuit.
Dar eu rămân aici.
Raluca a început să râdă.
— O să regreți.
— Poate.
Dar prefer să regret că am rămas, decât să trăiesc toată viața știind că mi-am abandonat propriul copil.
A urcat în mașină și a plecat fără să se mai uite înapoi.
Praful s-a ridicat încet peste uliță.
M-am întors spre poarta Ilenei.
Ea era încă acolo.
Mă privea fără să spună nimic.
— Nu te iert azi, mi-a spus.
— Nici nu-ți cer asta.
Lasă-mă doar să încep să repar ce am stricat.
În seara aceea am tăiat lemne până s-a întunecat.
Iar câteva săptămâni mai târziu am fost lângă ea când s-a născut fetița noastră.
Nu puteam recupera lunile pierdute.
Dar puteam avea grijă să nu mai pierd niciuna de atunci înainte.