Ioana mă privea fără să înțeleagă.
— Andrei… ce faci?
I-am luat ușor copilul din brațe și i-am atins fruntea.
Ardea.
Termometrul din bucătărie avea să confirme peste câteva clipe ceea ce simțeam deja.
39,7°C.
Mi s-a strâns inima.
— De când are febră?
Ioana și-a șters lacrimile.
— De dimineață. Am vrut să merg cu el la medic, dar mama ta mi-a spus că întâi trebuie să termin mâncarea, apoi să servesc invitații și abia după aceea pot pleca.
Am închis pentru o clipă ochii.
În curte, muzica încă răsuna.
Râsete.
Pahare ciocnite.
Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Am deschis aplicația bancară.
Dosarul pe care îl pregătisem în ultimele două luni era complet.
Fiecare tranzacție.
Fiecare retragere.
Fiecare plată făcută cu cardul pe care îl lăsasem mamei doar pentru cheltuielile casei.
În acel moment a apărut încă o notificare.
1.840 de dolari – Catering.
Data și ora.
Cu doar câteva minute înainte.
Exact pentru petrecerea din curtea mea.
Am apăsat butonul „Raportează utilizare frauduloasă”.
Imediat după aceea am sunat persoana de contact de la bancă, cea care mă ajutase deja să verific tranzacțiile suspecte.
— Sunt titularul contului. Persoana care folosește cardul se află acum în locuința mea.
Mi s-a spus să rămân acolo.
În paralel, am sunat la 112 și am cerut o ambulanță pentru fiul meu.
Pentru mine, în acel moment, sănătatea lui Luca era mai importantă decât orice sumă de bani.
N-au trecut nici zece minute.
S-a auzit soneria.
Mama a ieșit zâmbind spre poartă.
— Sigur au mai venit niște invitați! a spus ea râzând.
Dar când a deschis poarta, zâmbetul i-a dispărut.
Înăuntru au intrat doi polițiști și doi reprezentanți ai băncii.
Muzica s-a oprit.
Toată curtea a amuțit.
Unul dintre polițiști a întrebat calm:
— Doamna Elena Ionescu?
— Da…
— Am primit o sesizare privind utilizarea neautorizată a unui instrument de plată și suspiciuni privind folosirea unor fonduri în alte scopuri decât cele autorizate. Avem nevoie de câteva explicații.
Mama a râs forțat.
— Este cardul fiului meu. Mi l-a dat chiar el.
Atunci am ieșit în curte.
Toți s-au întors spre mine.
— Ți-am dat acel card pentru cumpărături, facturi, medicamente și cheltuielile casei.
Nu pentru bijuterii.
Nu pentru haine de lux.
Nu pentru restaurante.
Și cu siguranță nu pentru petreceri cu douăzeci de invitați.
Mama încerca să zâmbească.
— Andrei… putem vorbi înăuntru.
Am clătinat din cap.
— Nu. Pentru că tot ceea ce ai făcut s-a întâmplat chiar în fața acestor oameni.
Am conectat telefonul la televizorul de pe terasa acoperită.
Pe ecran au început să apară, una câte una, tranzacțiile.
Magazine de lux.
Retrageri repetate de numerar.
Vacanțe.
Bijuterii.
Restaurante.
Cadouri.
Sume care însumau peste 60.000 de dolari într-un singur an.
În curte se lăsase o liniște apăsătoare.
Una dintre mătuși și-a dus mâna la gură.
— Rochia pe care mi-ai făcut-o cadou…
Mama a coborât privirea.
— Credeam că era din partea lui Andrei…
— Nu, am răspuns.
Era cumpărată cu bani pe care mama i-a folosit fără acordul meu.
Nimeni nu mai spunea nimic.
Oamenii care cu câteva minute înainte râdeau și o aplaudau evitau acum să o privească.
În același timp, în fața casei a oprit ambulanța.
Paramedicii au intrat imediat.
L-au consultat pe Luca.
— Copilul trebuie dus la spital. Are febră foarte mare și semne clare de infecție.
Ioana a izbucnit în plâns.
— Am implorat-o să mă lase să plec…
Mama a încercat să se apropie.
— Eu doar…
— Destul! am spus pentru prima dată ridicând vocea.
Toți au tresărit.
— În timp ce tu organizai petreceri și te lăudai cu banii mei, nepotul tău era bolnav.
Iar soția mea nu avea voie nici măcar să-l ducă la medic.
Asta nu înseamnă familie.
Asta înseamnă cruzime.
Mama a început să plângă.
— Sunt mama ta…
— Tocmai de aceea doare atât de tare.
Polițiștii i-au cerut să îi însoțească pentru declarații și verificări.
Ea s-a uitat disperată spre rude.
Poate că aștepta ca cineva să o apere.
Nimeni nu s-a mișcat.
Unchii își priveau pantofii.
Mătușile își strângeau gențile în tăcere.
În doar câteva minute, curtea care răsunase de muzică și voie bună devenise complet tăcută.
Mesele au rămas pline.
Paharele pe jumătate pline.
Iar petrecerea se terminase fără ca nimeni să mai aibă chef să rămână.
Seara aceea nu am petrecut-o acasă.
Am petrecut-o în salonul unui spital.
Luca primise tratamentul de care avea nevoie și, spre liniștea noastră, medicii ne-au spus că va fi bine.
Am aprins o singură lumânare pe tortul pe care îl adusesem pentru ziua lui.
Ioana stătea lângă mine, încă obosită, dar pentru prima dată după multe luni avea chipul liniștit.
Am luat-o de mână.
— Iartă-mă că am văzut atât de târziu prin ce ai trecut.
Ea a zâmbit printre lacrimi.
— Important este că ai venit la timp.
Am privit spre fiul nostru, care dormea liniștit.
Atunci am făcut cea mai importantă promisiune din viața mea.
— De astăzi înainte, nimeni… nici măcar propria mea mamă… nu va mai decide cum trăiește familia noastră.
Și m-am ținut de cuvânt.