PARTEA 2-a continuarea povestii – Am împins ușa încet.
Balamalele au scos un sunet lung, ruginit, de parcă și ele mă certau că întârziasem atât.
Înăuntru mirosea a lemn vechi, praf și umezeală.
Lumina intra cu greu prin geamurile murdare și se așeza în dungi peste mobilierul pe care îl știam pe de rost.
Nimic nu părea mișcat.
De parcă mama ieșise doar pentru câteva minute în curte.
Primul lucru pe care l-am văzut a fost cana ei.
Cea albastră.
Ciobită puțin la buză.
Stătea pe masa din bucătărie exact acolo unde o lăsase ultima dată.
Am întins mâna spre ea și degetele au început să-mi tremure.
Apoi am ridicat privirea.
Pe pervaz erau ochelarii tatei.
Aveau încă brațul legat cu o bucățică de ață albă.
Nu-i mișcase nimeni.
Am simțit un nod în gât.
Dar adevărata lovitură a venit o secundă mai târziu.
Pe peretele de lângă sobă atârna calendarul.
Era deschis la luna aprilie.
Am rămas nemișcat.
Aprilie.
Luna în care murise mama.
Opt ani trecuseră.
Și nimeni nu mai rupsese nicio filă.
Timpul se oprise în casa aceea exact în ziua în care se oprise și inima ei.
Nu m-au mai ținut picioarele.
Am căzut în genunchi lângă masă.
Mi-am sprijinit fruntea de lemnul vechi și am plâns în liniște.
Atunci am auzit o voce din curte.
— Costele… tu ești?
Am ieșit repede afară.
La poartă stătea nea Ilie, vecinul de peste drum.
Îmbătrânise mult.
Dar zâmbetul lui era același.
Ne-am îmbrățișat fără să spunem nimic.
După câteva clipe s-a așezat lângă mine pe prispă.
A privit casa și a oftat.
— Te-a așteptat până în ultima zi, băiete…
L-am privit nedumerit.
— Cine?
— Maică-ta.
În fiecare primăvară văruia singură pereții.
Îi spuneam că nu mai are rost.
Iar ea îmi răspundea mereu la fel…
„Lasă, nea Ilie… vine Costel. Nu vreau să-mi găsească pereții murdari.”
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
Nea Ilie și-a continuat povestea.
— În fiecare duminică își punea broboada cea bună.
Făcea mâncare.
Și stătea lângă telefon.
Zicea că-i ajunge să-ți audă glasul.
Camera ta…
N-a lăsat pe nimeni să intre în ea.
Patul era făcut.
Cearșaful schimbat.
Spunea că poate vii fără să anunți.
Am intrat aproape alergând.
Am deschis ușa camerei mele.
Patul era într-adevăr făcut.
Perna era așezată perfect.
Pe noptieră se afla fotografia mea din clasa a opta.
Mama păstrase totul.
Ca și cum urma să ajung acasă în seara aceea.
Am rămas mult timp în mijlocul camerei.
Apoi m-am întors în curte.
Un vecin tocmai îmi spunea că există cineva dispus să cumpere casa.
— Îți dă bani buni pe loc.
Locul e valoros.
Am privit încă o dată acoperișul.
Nucul crescut printre olane.
Prispa căzută.
Poarta ruginită.
Și dintr-odată am știut ce am de făcut.
A doua zi dimineață am urcat pe acoperiș.
Am scos cu grijă nucul și l-am mutat în fundul curții.
N-am avut inimă să-l tai.
Era singurul lucru care crescuse acolo în toți anii în care eu lipsisem.
Apoi am mers la depozitul de materiale din comună.
Am cumpărat lemn.
Olane.
Var.
Ciment.
Cuie.
Mi-am îmbrăcat vechea salopetă de lucru.
Optsprezece ani ridicasem case pentru oameni care nici nu-mi știau numele.
De data aceasta aveam să ridic, cu propriile mâini, singura casă care chiar însemna ceva pentru mine.
Toată vara am muncit de dimineața până seara.
Am schimbat acoperișul.
Am îndreptat prispa.
Am vopsit din nou poarta în verde, exact cum o făcea tata.
Iar într-o dimineață de septembrie, cu găleata de var lângă mine, am început să văruiesc pereții.
Exact așa cum făcea mama în fiecare primăvară.
Lacrimile îmi curgeau fără să-mi dau seama.
Când am terminat, m-am dat câțiva pași înapoi.
Casa strălucea din nou.
Am intrat în bucătărie.
Am spălat cana albastră și am pus-o la locul ei.
Ochelarii tatei au rămas pe pervaz.
Iar calendarul…
Pentru prima dată după opt ani, am rupt fila rămasă la aprilie și l-am adus la zi.
Am ieșit apoi pe prispă cu o cană de ceai în mână.
Soarele apunea peste sat.
Și pentru prima dată după foarte mulți ani, am simțit că m-am întors cu adevărat acasă.
Banii pe care i-am câștigat în Italia mi-au construit un trai.
Dar casa părinților mei m-a învățat ceva ce nicio vilă din lume nu va putea cumpăra vreodată.
Uneori, cel mai mare regret nu este că ai plecat.
Ci că te-ai întors prea târziu.