În dimineața următoare, Ion și-a pus cămașa albă pe care o purta doar la ocazii importante.
— Ești sigur? l-am întrebat.
A închis ultimul nasture și a zâmbit.
— N-am fost niciodată mai sigur.
O oră mai târziu eram în biroul notarului.
După aproape patruzeci de ani de muncă, aveam o casă achitată, câteva economii și niște investiții făcute cu răbdare, leu cu leu.
Nu eram bogați.
Dar nici nu duceam lipsă.
Notarul a răsfoit documentele și s-a uitat peste ochelari la Ion.
— Domnule Ionescu, sunteți convins că doriți aceste modificări?
— Da.
— Și dumneavoastră, doamnă Elena?
M-am uitat spre soțul meu.
Mi-am amintit privirea copiilor noștri din seara precedentă.
Nu întrebaseră cum se simte după operația pe inimă.
Nu întrebaseră dacă îmi trecuseră durerile de șold.
Îi interesase doar cât costă hotelul.
— Da, sunt convinsă.
Notarul a încuviințat.
— Atunci vom întocmi actele.
Am înființat un mecanism simplu.
Cât timp trăiam, toate economiile urmau să fie folosite exclusiv pentru noi.
Pentru sănătate.
Pentru liniște.
Pentru vacanțe.
Pentru orice ne făcea viața mai frumoasă.
Iar o parte importantă din ceea ce urma să rămână avea să fie donată unei fundații care sprijinea bolnavii cardiaci și bătrânii fără posibilități.
Copiii urmau să primească în continuare o parte.
Dar nu atât cât își imaginaseră.
Înainte să plecăm, Ion a mai adăugat o singură condiție.
— Dacă vor vreodată să afle de ce am făcut asta, să citească scrisoarea pe care o lăsăm împreună cu actele.
Notarul a zâmbit discret.
— Uneori o scrisoare valorează mai mult decât un testament.
N-a trecut nici măcar o săptămână.
Telefonul meu a început să sune.
Era Mihai.
Nici măcar nu m-a salutat.
— Mamă, ce a făcut tata la notar?
Am rămas câteva clipe în tăcere.
— De unde știi?
— Un prieten l-a văzut ieșind de acolo.
Nu era adevărat.
Aflaseră prin cineva din familie.
— Ați schimbat testamentul?
— Sunt lucruri personale.
Vocea lui a devenit tot mai ascuțită.
— Adică este adevărat?
— Da.
A urmat o tăcere scurtă.
Apoi aproape a strigat:
— Cum ați putut să faceți asta?
Am simțit cum Ion îmi face semn să rămân calmă.
— Cum am putut să facem ce?
— Să dați banii altora!
Am închis ochii.
— Nu sunt banii voștri, Mihai.
— Dar sunt moștenirea noastră!
— Nu.
Sunt economiile noastre.
Și încă trăim.
Telefonul s-a închis brusc.
Nouă minute mai târziu a sunat Andreea.
Vocea ei era mult mai liniștită.
— Mamă… putem veni diseară?
— Pentru ce?
A ezitat.
— Trebuie să vorbim.
— Despre noi?
Sau despre bani?
Tăcere.
— Despre amândouă…
Seara au venit împreună.
Fără soțul Andreei.
Fără soția lui Mihai.
Ion pregătise deja cafeaua.
Pe masă se afla un singur dosar.
Nimeni nu se atingea de cești.
În cele din urmă, Mihai a rupt liniștea.
— Tata… chiar ai de gând să lași o parte din bani unor străini?
Ion și-a împreunat mâinile.
— Da.
— Sunt sute de mii de lei!
— Posibil.
— Dar sunt banii familiei!
Ion l-a privit direct în ochi.
— Nu.
Sunt banii pentru care eu și mama ta am muncit o viață.
Andreea a încercat să îndulcească atmosfera.
— Noi doar eram îngrijorați…
Ion a dat încet din cap.
— În legătură cu sănătatea mea?
Niciun răspuns.
— În legătură cu fericirea noastră?
Din nou tăcere.
Atunci a deschis dosarul și a scos o singură fotografie.
Era făcută în spital.
El, pe patul de Terapie Intensivă.
Eu lângă el.
Cu ochii umflați de plâns.
A împins fotografia spre ei.
— În ziua aceea medicii nu știau dacă mai ajung acasă.
Andreea și-a coborât privirea.
Ion și-a continuat calm vorba.
— Când v-am spus că vrem patru zile la Băile Felix, niciunul dintre voi nu m-a întrebat dacă mă simt suficient de bine să plec.
N-ați întrebat dacă mama voastră este fericită.
N-ați întrebat dacă, după un an de spitale, merităm și noi câteva zile de liniște.
Prima voastră întrebare a fost…
„Cât costă?”
Camera s-a cufundat într-o liniște apăsătoare.
Pentru prima dată, Andreea avea lacrimi în ochi.
Dar Ion încă nu terminase.
— Acum vreau să aflu un singur lucru…
Vă este teamă că ne pierdeți pe noi…
…sau că pierdeți banii?
Niciunul dintre copii n-a fost în stare să răspundă.