CONTINUAREA POVESTII — Ce să știu, tanti Geta? — am întrebat, simțind cum îmi îngheață sângele.
Femeia s-a uitat în jur, de parcă se temea să nu fie auzită.
— Marius… casa pe care ai văzut-o în poze nu e a voastră.
Am rămas fără glas.
— Cum adică?
— Casa aia e a lui Sandu, de peste deal. Cristina te-a mințit ani la rând. Terenul vostru e tot gol.
Am simțit că mi se taie picioarele.
N-am alergat spre teren.
Nici spre casa părinților.
Am mers direct la primărie.
În câteva minute aveam extrasul de carte funciară în față.
Terenul era exact cum îl lăsasem înainte să plec.
Gol.
Fără autorizație.
Fără construcție.
Fără nimic.
Atunci am înțeles că fotografiile pe care le primisem ani întregi fuseseră făcute la casa altcuiva.
Am ieșit fără să spun un cuvânt.
M-am dus direct acasă.
În curte era liniște.
Cristina m-a văzut prima.
Pentru o clipă a zâmbit.
Apoi a înlemnit.
— Marius…
Robert a ieșit și el din casă.
Era aproape un bărbat.
S-a uitat lung la mine, apoi a venit și m-a îmbrățișat.
— Tată…
Au fost cele mai grele două secunde din viața mea.
Cristina încerca să spună ceva.
— Pot să explic…
Am ridicat palma.
— Nu. Mai întâi spune-mi un singur lucru.
Unde sunt banii?
A început să plângă.
Încet.
Apoi totul a ieșit la iveală.
În primii ani chiar vrusese să construiască.
Dar apăruseră datorii.
Împrumuturi.
Cheltuieli pe care nu avusese curajul să mi le spună.
Apoi îl cunoscuse pe Bogdan, nașul lui Robert.
El îi promisese că va investi banii și îi va înmulți.
Au făcut afaceri care au mers prost.
Au pierdut aproape tot.
În loc să-mi spună adevărul, au început să mă mintă.
Îmi trimiteau fotografii făcute la casa unui vecin, spunând că este a noastră.
Ani întregi am trăit cu iluzia că fiecare lună de muncă ridica încă un zid.
În realitate…
Nu exista nici măcar fundația.
M-am uitat la Cristina.
Nu mai simțeam furie.
Doar un gol uriaș.
— De ce nu mi-ai spus adevărul?
Și-a șters lacrimile.
— Pentru că, după prima minciună, n-am mai avut curajul să mă opresc.
Am ieșit din casă.
Robert a venit după mine.
— Tată… eu n-am știut nimic.
L-am privit.
Și l-am crezut.
Era și el o victimă.
În săptămânile următoare, totul a intrat pe mâna avocaților.
Bogdan și Cristina au fost obligați să răspundă pentru banii pe care îi administraseră fără acordul meu.
Nu mi-am recuperat întreaga sumă.
O parte se pierduse definitiv.
Dar am recuperat ceva mult mai important.
Adevărul.
Divorțul s-a încheiat liniștit.
Fără scandal.
Fără răzbunări.
Robert a ales să păstreze legătura cu amândoi.
Iar eu nu l-am pus niciodată să aleagă între părinți.
Au trecut aproape trei ani.
Nu am construit casa la care visasem când eram tânăr.
Am ridicat una mai mică.
Simplă.
Cu o terasă din lemn și o grădină modestă.
În fiecare duminică, Robert vine la mine.
Bem o cafea și mai lucrăm împreună prin curte.
Într-o zi mi-a spus:
— Tată… îmi pare rău că ai pierdut zece ani.
Am zâmbit și i-am pus mâna pe umăr.
— Nu i-am pierdut pe toți. Dacă n-aș fi trecut prin toate astea, poate n-aș fi învățat niciodată că o casă se poate reconstrui. Încrederea, însă, doar foarte rar.
De atunci nu mai număr banii pe care i-am pierdut.
Număr doar liniștea pe care am câștigat-o.