CONTINUAREA – Am privit fotografia câteva secunde fără să înțeleg ce văd.
Era Marius.
Mai tânăr.
Zâmbea exact cum zâmbea în pozele noastre de familie.
Doar că nu era lângă mine.
Ținea în brațe fetița care stătea acum lipită de femeia din fața mea.
Iar băiețelul îi stătea pe umeri.
Mi s-au înmuiat picioarele.
— De unde aveți fotografia asta?… am șoptit.
Femeia a înghițit cu greu.
— A fost făcută acum doi ani. La mare.
În jurul nostru nu se mai auzea nimic.
Nici preotul.
Nici femeile care plângeau.
Doar vântul.
Fiul meu, Cătălin, a făcut un pas în față.
— Cine sunteți?
Femeia și-a șters lacrimile.
S-a uitat întâi la sicriu.
Apoi la mine.
— Mă numesc Camelia…
A făcut o pauză lungă.
— Și am venit pentru că și copiii mei au dreptul să-și conducă tatăl pe ultimul drum.
Curtea întreagă a încremenit.
Am simțit cum Denisa îmi strânge brațul.
— Ce înseamnă asta? a întrebat Loredana cu glasul tremurat.
Camelia a închis ochii o clipă.
— Înseamnă că, timp de treisprezece ani, am crezut că sunt singura lui soție.
Un murmur a trecut prin curte.
Cătălin a făcut încă un pas spre ea.
— Minți!
Băiatul de lângă Camelia a ridicat privirea.
Avea aceiași ochi verzi ca Marius.
Același fel de a-și mușca buza când era emoționat.
Mi s-a făcut rău.
Camelia a deschis încet mapa pe care o ținea sub braț.
A scos un certificat de căsătorie.
Apoi certificatul de naștere al băiatului.
Și al fetiței.
La rubrica „tată” era scris același nume.
Marius Popescu.
Fiul meu a rămas cu actele în mână.
Nu mai spunea nimic.
Eu nu puteam nici măcar să respir.
— Nu am venit pentru bani, a spus Camelia printre lacrimi. Nici pentru scandal. Am venit pentru că acești copii au dreptul să-și ia rămas-bun de la tatăl lor.
M-am uitat la cei doi copii.
Fetița plângea în tăcere.
Băiatul își ținea pumnii strânși, încercând să pară puternic.
În clipa aceea am înțeles ceva.
Ei nu erau vinovați.
Erau la fel de înșelați ca noi.
M-am apropiat încet de fetiță.
Am îngenuncheat în fața ei.
— Cum te cheamă?
— Mara… a răspuns aproape șoptit.
Am mângâiat-o pe obraz.
Apoi m-am ridicat și m-am întors spre preot.
— Părinte…
Toată lumea aștepta ce voi spune.
— Continuați slujba.
Copiii aceștia au același drept ca ai mei să fie aici.
În curte s-a făcut o liniște apăsătoare.
Preotul a încuviințat din cap.
Camelia a izbucnit în plâns.
La sfârșitul înmormântării, când oamenii plecau încet spre poartă, am rămas doar noi.
Cele două familii.
Sau, mai bine spus…
Cele două vieți pe care Marius le trăise în paralel.
În următoarele luni am aflat adevărul.
Nu lucrase niciodată la depozitul unde spunea că este.
Avea două contracte de muncă.
Două case.
Două telefoane.
Două familii.
Iar fiecare dintre noi credea că este singura.
La început ne-am urât.
Apoi am început să vorbim.
Am comparat fotografii.
Vacanțe.
Crăciunuri.
Aniversări.
Am descoperit că, atunci când mie îmi spunea că pleacă în delegație, era la ei.
Iar când ei îi spunea că are schimb de noapte, venea la noi.
Timp de treizeci și trei de ani își împărțise viața între două femei care nu știau una de alta.
Astăzi au trecut aproape doi ani.
Eu și Camelia ne auzim des.
Copiii noștri se cunosc.
Nu pentru că el ar fi meritat asta.
Ci pentru că noi am ales să nu lăsăm minciunile lui să distrugă și generația următoare.
Uneori mă gândesc la sunetul porții din fiecare vineri.
Ani întregi am crezut că anunța întoarcerea omului pe care îl iubeam.
Acum știu că, de fiecare dată când o poartă se închidea în urma lui…
Alta se deschidea în altă parte.