CONTINUAREA – Dimineața următoare, înainte să apuc să ies pe balcon, cineva a bătut furios în ușă.
Am deschis.
În fața mea stătea Elena.
Avea o foaie în mână și tremura de nervi.
— Tu ai făcut asta?!
Am privit hârtia.
Era noul program tipărit de hotel.
Am ridicat din umeri.
— Ce s-a întâmplat?
— Camera mea a fost mutată!
— Da.
— Acum sunt la celălalt capăt al hotelului!
— Ați spus ieri la recepție că vă doriți mai multă liniște. Personalul doar v-a ajutat să o aveți.
A rămas fără cuvinte.
Dar nu terminase.
— Și copiii?
— Ce-i cu ei?
— Mi-au spus că sunt înscriși la clubul hotelului!
Am zâmbit.
— Exact.
Hotelul oferea gratuit activități pentru copii, supraveghere, jocuri și ateliere în fiecare zi.
Cu o seară înainte cerusem doar să fie înscriși imediat.
— Dar cine o să stea cu ei?
— Educatorii hotelului.
— Nu tu?
— Nu. Sunt și eu în vacanță.
Elena și-a strâns buzele.
— Cafeaua?
— Se servește în restaurant între șapte și zece.
— Eu o beau pe șezlong.
— Atunci va trebui să o luați dumneavoastră.
A plecat fără să mai spună nimic.
La micul dejun, Andrei părea surprins.
— Copiii unde sunt?
— La atelierul de construcții din nisip.
— Singuri?
— Nu. Cu personalul hotelului.
Elena a intervenit imediat.
— Spune-i că nu este normal.
Andrei s-a uitat spre terasa unde cei trei copii râdeau împreună cu animatorii.
Apoi spre mine.
Pentru prima dată de la începutul vacanței, nu a mai spus nimic.
În acea dimineață am băut prima cafea fierbinte fără să mă ridic de zece ori de la masă.
După aceea am mers pe plajă.
Am intrat în mare.
Am stat întinsă pe șezlong.
Am citit aproape o oră.
Nu-mi aminteam când făcusem ultima dată toate aceste lucruri.
În schimb, Elena își petrecea dimineața mergând de la restaurant la plajă cu tava în mâini.
Exact drumul pe care îl planificase pentru mine.
În a doua zi, copiii au vrut să construiască un castel uriaș de nisip.
— Tati, vii și tu?
Andrei s-a uitat instinctiv spre mama lui.
Ea îl chema să bea cafeaua împreună.
Fiica noastră l-a prins de mână.
— Te rog…
După câteva secunde de ezitare, a mers spre copii.
Au stat aproape două ore pe plajă.
Au construit castele.
Au alergat după valuri.
Au râs.
Seara, când copiii dormeau, Andrei a ieșit pe balcon.
S-a așezat lângă mine.
— Îmi pare rău.
L-am privit în tăcere.
— Credeam că dacă o ignor pe mama, conflictul o să dispară.
Dar, de fapt, te-am lăsat singură.
Am oftat.
— Nu aveam nevoie să te cerți cu ea.
Aveam nevoie să fii lângă mine.
A dat încet din cap.
— Ai dreptate.
A doua dimineață, Elena a venit din nou cu aceeași atitudine.
— Andrei, hai la cafea.
El s-a ridicat calm.
— Vin puțin mai târziu.
Mai întâi merg cu copiii pe plajă.
— Dar…
A ridicat mâna.
— Mamă, ascultă-mă.
Soția mea este în concediu.
Nu este menajera nimănui.
Fiecare adult își poate lua singur cafeaua, prosopul și micul dejun.
Elena a încercat să protesteze.
— Eu doar voiam…
— Știu ce voiai.
Dar vacanța aceasta este pentru familia mea.
Și familia mea înseamnă soția și copiii mei.
Pentru prima dată după mulți ani, Elena n-a mai avut niciun răspuns.
Restul concediului a fost surprinzător de liniștit.
Copiii s-au bucurat de mare.
Andrei a petrecut fiecare zi alături de noi.
Iar eu am avut, în sfârșit, prima vacanță în care nu m-am simțit obligată să am grijă de toată lumea.
În dimineața plecării, fiica noastră cea mică m-a îmbrățișat și mi-a șoptit:
— Mami… asta a fost cea mai frumoasă vacanță.
Am zâmbit.
Nu pentru că îi dădusem o lecție soacrei mele.
Ci pentru că, pentru prima dată, soțul meu înțelesese că o căsnicie nu se apără prin tăcere.
Se apără punând limite atunci când cineva încearcă să le depășească.