PARTEA 2 – CONTINUAREA… Am rămas cu privirea lipită de ecranul stins.
Nu-mi venea să cred.
De cealaltă parte a apelului rămăseseră colegii, șeful și clienții.
Mama mă privea liniștită.
— Ce ai făcut? am întrebat cu voce joasă.
— Te-am salvat. O femeie trebuie să aibă grijă de casă, nu să stea toată ziua la calculator.
În ușă a apărut Marius.
— Ingrid, acesta este serviciul Elenei. Din salariul ei plătim și rata apartamentului.
Mama a ridicat din umeri.
— Și înainte trăiau oamenii fără calculatoare.
Am reconectat laptopul, mi-am cerut scuze și am terminat prezentarea cu nodul în gât.
Dar în seara aceea am înțeles că nu mai pot continua așa.
I-am chemat pe toți în bucătărie.
— Mamă, trebuie să vorbim.
A înțeles imediat că urmează ceva serios.
— Dacă iar este vorba despre calculator…
— Nu. Este vorba despre familia mea.
I-am spus că o iubesc.
Că am adus-o la noi pentru că mi-a fost teamă să nu rămână singură.
Dar nu voi mai accepta să mă umilească în fața fetelor, să-mi întrerupă serviciul sau să-mi invadeze viața.
— Dacă vrem să locuim împreună, trebuie să existe respect. Dacă nu… te voi ajuta să te întorci acasă. Nu-mi voi pierde familia.
Mama a rămas fără cuvinte.
Au urmat câteva zile grele.
Aproape că nu ne-am vorbit.
Eu începusem deja să caut variante pentru o locuință aproape de noi.
Apoi, într-o dimineață, am găsit-o plângând singură în bucătărie.
— Mi-e frică, Elena…
Atât a spus.
Mi-a mărturisit că în sat nu o mai așteaptă nimeni și că, atunci când mă vede lucrând, simte că nu mai are niciun rost în viața mea.
Atunci am înțeles că, în spatele criticilor, se ascundea o singurătate pe care nu știuse să o spună altfel.
Am vorbit ore întregi.
Am stabilit reguli clare.
Ea nu se mai amestecă în munca mea și nu mă mai critică în fața copiilor.
Eu o ajut să-și construiască o viață în București.
S-a înscris la cursuri de pictură și a început să iasă în parc cu alte persoane de vârsta ei.
Treptat, atmosfera din casă s-a schimbat.
Într-o zi, în timpul unei ședințe online, am auzit-o șoptind fetelor de pe hol:
— Mama lucrează. Nu o deranjați.
Am zâmbit fără să opresc camera.
Atunci am înțeles că nu era nevoie să aleg între mama mea și familia mea.
Era nevoie doar să pun limite înainte ca iubirea să se transforme în resentiment.