PARTEA 2 – Continuarea. — Irina, așteaptă!
Am rămas pe loc.
— Mai avem de vorbit.
— Eu cred că am auzit tot ce trebuia.
Și-a trecut mâna prin păr.
— Ai înțeles greșit. Între mine și Andreea nu s-a întâmplat nimic.
— Atunci de ce era în casa noastră la unsprezece noaptea?
A ezitat.
O secundă.
Exact secunda care mi-a spus tot.
— Pentru că oricum ai fi făcut scandal.
Am zâmbit amar.
— Deci tot eu sunt problema.
A oftat.
— Sunt obosit, Irina. Obosit să trăiesc după programul tău de zbor. Tu pleci cu zilele. Mănânc singur. Dorm singur. Andreea măcar este aici.
Nu mai avea rost să-l întreb nimic.
Își spusese singur adevărul.
— Atunci rămâi cu Andreea.
S-a uitat la valiza mea.
— Chiar pleci?
— Nu plec din cauza unei seri. Plec pentru că, atunci când a trebuit să alegi, n-ai ales niciodată căsnicia noastră.
În acel moment a oprit un taxi.
Marta mă aștepta cu cheile apartamentului mamei ei.
— Nu vei reuși singură, a strigat Vlad.
L-am privit pentru ultima dată.
— Ba tocmai ai să vezi.
Am urcat în taxi fără să mă mai întorc.
Apartamentul în care m-a primit Marta era mic, dar liniștit.
În noaptea aceea am înțeles că nu-mi lipsea casa.
Îmi lipsea respectul.
A doua zi am intrat în platforma companiei aeriene și am cerut transfer.
O săptămână mai târziu eram acceptată la baza din Lisabona.
Vlad a început să-mi scrie.
La început despre divorț.
Apoi despre împăcare.
Apoi că îi este dor.
Am răspuns doar strictul necesar.
Divorțul s-a încheiat fără scandal.
Apartamentul a rămas al lui.
Eu am rămas cu libertatea mea.
Cu o zi înainte să plec în Portugalia, a venit cu un buchet de flori.
— Putem să o luăm de la început?
L-am privit liniștită.
— Ai înțeles că mă poți pierde. Dar încă nu ai înțeles de ce m-ai pierdut.
A rămas tăcut.
— Andreea n-a însemnat nimic.
— Nu mai contează. Chiar și fără ea, tot m-ai făcut să mă simt oaspete în propria mea viață.
Am închis ușa fără să ridic vocea.
La Lisabona, într-un apartament mic, fiecare lucru din casă era ales de mine.
Nu era lux.
Dar era liniște.
Într-o seară, privind oceanul, mi-am dat seama că dacă avionul nu s-ar fi întors cu o zi mai devreme, probabil aș fi trăit mult timp într-o minciună.
Uneori, cea mai dureroasă aterizare este începutul celei mai frumoase decolări.
După o lună, Vlad mi-a trimis un ultim mesaj:
„Sper că ești fericită.”
Am privit apusul peste Atlantic și i-am răspuns cu un singur cuvânt:
„Da.”