Partea 2 – Continuarea 👉 Radu a intrat primul, cu același zâmbet larg pe care îl avea de fiecare dată când știa că urmează o masă bună.
Sabina a pus cutia de bomboane pe mobilă.
— Uite, Laura… ne-am gândit la voi.
Am privit cutia.
Era aceeași marcă ieftină pe care o aduceau de fiecare dată.
În schimb, sacoșele cu care plecau de la noi erau întotdeauna pline.
Copiii au încercat deja să intre în sufragerie.
— Stați puțin, am spus calm.
Toți s-au oprit.
Radu a râs.
— Ce s-a întâmplat? Ne ții la ușă?
— Da.
Pentru că astăzi trebuie să lămurim ceva înainte să intrați.
Zâmbetul lui s-a șters încet.
Sabina s-a uitat nedumerită la mine.
— Laura… e totul în regulă?
— Da.
Tocmai de aceea vorbim acum.
Am inspirat adânc.
— De aproape un an veniți la noi aproape în fiecare săptămână.
Mâncați.
Plecați cu pachete.
Iar eu gătesc două zile pentru fiecare vizită.
Radu a ridicat imediat din umeri.
— Păi doar suntem familie.
— Exact.
Și tocmai pentru că suntem familie, mă așteptam ca măcar o dată să spuneți:
„Laura, astăzi gătim noi.”
Sau:
„Laura, veniți voi la noi.”
Dar n-ați făcut-o niciodată.
Sabina a intervenit repede.
— Nouă chiar ne-a fost greu…
— Știu.
Dar greu vă este de un an.
Și tot de un an aveți bani pentru telefoane noi, excursii de weekend și haine de firmă pentru copii.
Nu și pentru o masă gătită acasă.
S-a făcut liniște.
Radu și-a schimbat tonul.
— Chiar faci atâta scandal pentru o friptură?
Am zâmbit.
— Nu.
Pentru lipsa de respect.
În clipa aceea a sunat telefonul.
Era mama.
Am răspuns.
— Laura, au ajuns?
— Da.
— Ai grijă să-i primești frumos.
Sunt familie.
Am privit spre Radu.
Apoi am răspuns suficient de tare încât să audă toți.
— Mamă, familia nu înseamnă să vii doar când ți-e foame.
La celălalt capăt s-a lăsat tăcerea.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că astăzi nu am gătit nimic.
Și nici nu intenționez.
Mama a oftat.
— Exagerezi.
Radu a făcut un pas înainte.
— Lasă, tanti Maria, rezolv eu.
S-a întors spre mine.
— Laura, hai să nu ne certăm pentru prostii.
Copiii așteaptă masa.
I-am privit liniștită.
— Tocmai asta este problema.
De un an întreg, veniți convinși că masa vă așteaptă.
Astăzi nu vă mai așteaptă.
Sabina și-a luat imediat geanta.
— Hai, Radu.
Dacă deranjăm, plecăm.
Radu a rămas câteva secunde nemișcat.
Apoi a luat cutia de bomboane de pe comodă.
Pentru prima dată după mult timp, a plecat fără să spună nimic.
Au trecut aproape trei luni.
Nu ne-am mai văzut.
Într-o sâmbătă dimineață a sunat din nou interfonul.
Era Radu.
Singur.
Ținea în mâini două caserole mari.
Am deschis ușa.
— Pot să intru?
Am dat din cap.
S-a așezat la masă și a pus caserolele în fața mea.
— Am făcut sarmale.
Eu.
Le-am făcut de trei ori până mi-au ieșit.
Am izbucnit în râs.
— Tu?
— Da.
Și vreau să-ți cer iertare.
Abia când Sabina m-a pus să gătesc pentru toată familia de Paște am înțeles prin ce treceai de fiecare dată.
A tăcut câteva clipe.
— Aveai dreptate.
Nu veneam la voi pentru că ne era greu.
Veneam pentru că era mai comod.
Am simțit că, pentru prima dată, vorbea sincer.
Din ziua aceea lucrurile s-au schimbat.
Nu ne-am mai întâlnit în fiecare weekend.
Dar când ne vedeam, fiecare aducea ceva.
Uneori găteam noi.
Alteori găteau ei.
Iar dacă unul nu putea, spunea simplu.
Fără pretenții.
Pentru că familia nu înseamnă să profiți de bunătatea celui care gătește cel mai bine.
Înseamnă să nu lași niciodată aceeași persoană să ducă singură toată povara.