Partea 2 – Continuarea 👉 N-am închis telefonul până n-am auzit cheia răsucindu-se în broasca apartamentului.
— Tată… a intrat.
Respirația Anei s-a tăiat.
— Ascunde telefonul, i-am spus calm. Nu spune nimic. Vin.
Apelul s-a întrerupt.
Nu-mi mai amintesc drumul până la Brașov. Îmi amintesc doar că, pentru prima dată după mulți ani, toate semafoarele mi se păreau prea lungi.
Când am ajuns în fața blocului, era aproape șase dimineața.
Am sunat la interfon.
Nimic.
Am mai încercat o dată.
După câteva secunde, vocea portarului s-a auzit somnoroasă.
— Pe cine căutați?
— Pe Ana Florescu.
— Soțul doamnei a plecat acum zece minute. Spunea că merge la birou.
Am urcat fără să mai aștept liftul.
Ana mi-a deschis ușa după primul ciocănit.
Fața îi era umflată.
Sub ochiul drept avea o vânătaie închisă la culoare.
Ținea mâna apăsată pe coaste și încerca să zâmbească.
— Îmi pare rău că te-am chemat…
N-am lăsat-o să termine.
Am îmbrățișat-o.
Era atât de slabă, încât parcă țineam în brațe copilul pe care îl învățasem cândva să meargă pe bicicletă.
În apartament domnea o ordine perfectă.
Prea perfectă.
Pe masa din bucătărie erau două cești de cafea, așezate la milimetru.
Pe perete nu exista nici măcar o fotografie cu Ana.
Doar diplomele lui Radu și fotografii de la conferințe.
— De cât timp trăiești așa?
Ana și-a șters lacrimile.
— Aproape doi ani.
Mi s-a făcut rău.
— Și de ce nu mi-ai spus?
A privit în podea.
— Pentru că mi-a fost rușine.
Am rămas câteva clipe fără cuvinte.
— Nu tu trebuie să te rușinezi, Ana.
Ea clătină din cap.
— Așa credeam și eu la început.
Apoi mi-a spus că sunt inutilă… că fără el nu mă angajează nimeni… că nimeni n-o să mă creadă.
În fiecare zi am început să cred câte puțin.
Până când l-am crezut în totalitate.
Am înțeles atunci că nu doar o bătea.
Îi distrusese încet și încrederea în ea însăși.
Am scos telefonul.
— Pe cine suni?
— Un avocat.
— Tată… are relații. Cunoaște oameni în Poliție. M-a amenințat că o să câștige copiii pe care nici măcar nu-i avem încă. Mi-a spus că mă poate distruge.
Am luat-o de mână.
— Ascultă-mă.
Pentru prima dată după ani de zile, cineva o privea fără milă.
Doar cu încredere.
— Astăzi mergem la Institutul de Medicină Legală.
Apoi la Poliție.
Nu singuri.
Cu avocat.
Cu fotografii.
Cu certificat medico-legal.
Cu toate mesajele prin care te-a amenințat.
Ana mă privea fără să spună nimic.
— Și dacă nu mă crede nimeni?
— Atunci vor trebui să mă creadă pe mine.
Au urmat luni grele.
Radu a încercat să o convingă să se întoarcă.
Apoi a amenințat-o.
Apoi a încercat să cumpere tăcerea martorilor.
Dar de data aceasta, Ana nu mai era singură.
Raportul medico-legal confirma fracturile.
Vecinii au declarat că au auzit țipete aproape în fiecare săptămână.
Două foste angajate au povestit că o văzuseră de mai multe ori cu vânătăi.
Iar camerele din parcarea blocului au demonstrat că, în noaptea în care Ana spusese că fusese agresată, Radu intrase în bloc cu aproape o oră înainte de apelul la 112.
Procesul a durat aproape un an.
În ziua în care judecătorul a pronunțat sentința, Ana stătea lângă mine și îmi strângea mâna exact cum o făcea când era copil.
Radu a fost condamnat pentru violență în familie și amenințare.
Când a fost condus afară din sală, s-a întors spre Ana pentru ultima dată.
Ea nu și-a coborât privirea.
Nu mai exista frică în ochii ei.
Doar liniște.
Am ieșit împreună pe treptele tribunalului.
Era aceeași lumină rece de primăvară pe care o văzusem în dimineața când venisem după ea.
— Tată…
— Da?
Și-a șters o lacrimă și a zâmbit.
— Ți-am spus atunci că m-am obișnuit.
Am dat din cap.
— Știu.
— Dar uite că omul se poate obișnui și cu altceva.
— Cu ce?
S-a uitat spre cer.
— Cu libertatea.
Iar în clipa aceea am înțeles că nu îi salvasem doar viața.
Îi redădusem curajul de a trăi din nou.