Partea 2 – Continuarea 👉 Telefonul a rămas lipit de urechea mea.
— Alo? se auzi o voce bărbătească, matură și calmă.
Am închis ochii o clipă.
— Aș putea să vorbesc cu Ana?
La celălalt capăt se lăsă o scurtă tăcere.
— Cine o caută?
Mi-am umezit buzele.
— Spune-i doar că este… Andrei.
Au urmat câteva secunde lungi.
Apoi vocea bărbatului se îndepărtă.
— Mamă… te caută cineva.
Cuvântul acela m-a lovit mai tare decât mă așteptam.
Mamă.
Matei.
Băiatul care mă rugase cândva să merg cu el la un meci.
După câteva clipe am auzit-o.
— Andrei…
Vocea ei era puțin mai gravă, dar am recunoscut-o imediat.
— Bună, Ana…
— Ce faci?
Am privit prin fereastra casei mele.
— Îmbătrânesc.
La capătul firului s-a auzit un zâmbet trist.
— Toți facem asta.
Am vorbit aproape o jumătate de oră.
Despre părinții mei.
Despre Brașov.
Despre sănătate.
Despre viață.
Mi-a spus că Matei are propria lui firmă și doi copii.
Doi nepoți.
Am rămas câteva secunde fără glas.
Viața pe care ea o visase cândva se întâmplase.
Doar că fără mine.
— Mă bucur pentru voi, am spus sincer.
— Mulțumesc.
A urmat o tăcere.
— Ana…
— Da?
— Îmi pare rău.
Nu a răspuns imediat.
— Știu, Andrei.
Și exact asta m-a durut cel mai tare.
Nu era furioasă.
Nu mă învinovățea.
Pur și simplu… mersese mai departe.
— Dacă aș putea întoarce timpul…
— Nu poți, m-a întrerupt blând. Și nici eu nu mai vreau asta.
Am închis telefonul cu sentimentul că pierdusem pentru a doua oară aceeași femeie.
A doua zi m-am trezit fără niciun motiv să plec de acasă.
Nu mai aveam ședințe.
Nu mă mai aștepta nimeni la birou.
Am trecut prin toate camerele casei.
Era atât de liniște, încât îmi auzeam propriii pași.
Pe un raft am găsit fotografia cu părinții mei.
Am luat-o în mână.
— Iertați-mă… am șoptit.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, am plâns.
Nu pentru bani.
Nu pentru afacere.
Ci pentru toate mesele la care mă așteptaseră și la care eu întârziam.
Pentru toate serile în care Ana mă așteptase lângă telefon.
Pentru promisiunile făcute lui Matei.
Toate dispăruseră.
Și nimic nu le mai putea aduce înapoi.
În săptămâna următoare am trecut pe lângă un centru pentru adolescenți.
Pe ușă scria:
“Voluntari căutați.”
Am intrat fără să știu de ce.
— Cu ce vă putem ajuta? m-a întrebat coordonatoarea.
Am zâmbit stânjenit.
— Toată viața am condus o companie. Poate mai știu încă să învăț pe cineva ceva.
Așa l-am cunoscut pe Vlad.
Avea șaptesprezece ani și voia să renunțe la școală.
Apoi pe Ioana, care credea că nimeni nu va avea vreodată încredere în ea.
În fiecare zi discutam despre interviuri, locuri de muncă, responsabilitate și viitor.
Într-o după-amiază, Vlad m-a întrebat:
— Dumneavoastră aveți copii?
Am rămas nemișcat câteva secunde.
Apoi am răspuns încet:
— Nu.
— N-ați vrut?
Am privit pe fereastră.
— Am crezut că am timp.
Băiatul a tăcut.
După câteva clipe a spus:
— Tata zice mereu același lucru.
Am simțit un nod în gât.
— Spune-i… să nu aștepte prea mult.
Câteva zile mai târziu am primit un mesaj.
Era de la Matei.
“Vă mulțumesc că ați sunat-o pe mama. După ce a închis telefonul, a rămas mult timp pe balcon. Dar zâmbea. Cred că avea nevoie de conversația aceea la fel de mult ca dumneavoastră.”
Am citit mesajul de mai multe ori.
Nu i-am cerut niciodată să mă primească în familia lor.
Nu aveam acest drept.
I-am răspuns doar atât:
“Ai grijă de ea. Și să nu faci niciodată greșeala pe care am făcut-o eu. Oamenii pe care îi iubești nu te așteaptă la nesfârșit.”
Am pus telefonul în buzunar și am pornit spre centru.
Vlad și Ioana mă așteptau.
Nu puteam schimba trecutul.
Dar puteam face în așa fel încât altcineva să nu ajungă, peste douăzeci de ani, să stea singur într-o casă mare, întrebându-se unde au dispărut oamenii pe care îi iubea.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, nu mă mai grăbeam spre bani.
Mă grăbeam spre oameni.