Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Am rămas cu privirea lipită de plic.
Nu putea fi adevărat.
Pe verso era scris, cu litere pe care le-aș fi recunoscut oriunde:
„Tata.”
Mi-au început să-mi tremure mâinile.
— Mami… ce scrie? întrebă Victoria.
N-am reușit să-i răspund.
Managerul hotelului făcu un pas înapoi și spuse încet:
— Domnul care a lăsat acest pachet m-a rugat să vă spun doar atât: să aveți răbdare și să citiți tot până la capăt.
Am încuviințat din cap.
După ce a plecat, am încuiat ușa camerei.
Victoria s-a așezat lângă mine pe pat.
— Deschidem?
Am rupt încet sigiliul plicului.
Prima foaie era o scrisoare.
Am început să citesc cu voce tare.
„Draga mea Andreea,
Dacă ai ajuns să citești aceste rânduri, înseamnă că Victoria a văzut în sfârșit marea. Asta era tot ce îmi doream înainte să afli restul. Nu voiam ca zilele voastre de la Mamaia să fie umbrite de griji sau de întrebări. Voiam să vă bucurați de fiecare clipă.”
Lacrimile îmi încețoșau deja vederea.
Victoria mă privea fără să înțeleagă de ce plâng.
Am continuat.
„În urmă cu șase luni, am primit și eu un diagnostic pe care am ales să nu vi-l spun. Inima mea este foarte bolnavă, iar medicii mi-au spus că timpul meu este limitat. Știam că, dacă vei afla, vei renunța imediat la orice plan pentru Victoria și vei încerca să mă salvezi pe mine. Dar eu mi-am trăit viața. Ea abia începe pe a ei.”
Mi-am dus mâna la gură.
Îmi aminteam acum toate momentele în care îl văzusem obosind mai repede, ducând mâna la piept sau spunând că are nevoie să se așeze puțin.
Crezusem că este doar vârsta.
Nu-mi trecuse niciodată prin minte că ascundea ceva atât de grav.
Sub scrisoare se afla un dosar.
L-am deschis.
Înăuntru erau mai multe documente.
Prima hârtie era o confirmare de plată.
Am citit-o o dată.
Apoi încă o dată.
Nu-mi venea să cred.
Tata achitase în avans tratamentul Victoriei pentru următorii doi ani.
M-am uitat la sumă.
Era mult peste tot ce aș fi putut câștiga eu în câțiva ani de muncă.
Sub acel document mai era un alt plic.
În el se afla contractul de vânzare al terenului din spatele casei.
Tata îl vânduse.
Nu-mi spusese niciodată.
Mai departe era încă un act.
De data aceasta era un contract de cumpărare.
Cumpărase un apartament mic, la câteva minute de spitalul unde Victoria urma tratamentul.
În sfârșit aveam să nu mai facem sute de kilometri pentru fiecare internare.
Am izbucnit în plâns.
— Bunicul a făcut toate astea? șopti Victoria.
Am dat din cap.
Nu mai puteam vorbi.
Am întors ultima pagină a scrisorii.
„Nu vreau să-mi mulțumiți. Singurul lucru pe care vi-l cer este să trăiți. Să râdeți. Să mergeți din nou la mare. Iar dacă, într-o zi, Victoria va fi sănătoasă, spune-i că bunicul a fost cel mai fericit om din lume atunci când a auzit-o spunând că vrea să vadă marea.”
În clipa aceea telefonul meu a început să sune.
Era vecina noastră.
Am răspuns imediat.
Din primele secunde am auzit-o plângând.
— Andreea…
Mi s-a strâns stomacul.
— Ce s-a întâmplat?
Au urmat câteva clipe de tăcere.
Apoi femeia a spus cu greu:
— Tatăl tău… s-a stins în somn în această dimineață.
Telefonul mi-a alunecat din mână.
Am rămas nemișcată.
Parcă întreaga lume amuțise.
Victoria s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Mami… ce are bunicul?
Am îngenuncheat în fața ei.
Cum îi spuneam unui copil de șase ani că omul pe care îl iubea cel mai mult nu mai era?
I-am mângâiat obrajii.
— Bunicul a plecat la Dumnezeu.
Victoria a început să plângă în tăcere.
Apoi și-a șters ochii cu mâneca rochiței și a luat scrisoarea în brațe.
— A înțeles că voiam să văd marea…
Am încuviințat.
— Da.
— Și de aceea ne-a trimis aici.
— Da.
S-a uitat pe fereastră, spre valurile care se loveau încet de țărm.
După câteva clipe a spus ceva ce nu voi uita niciodată.
— Atunci cred că acum zâmbește.
Am izbucnit din nou în lacrimi.
După înmormântare au început lunile cele mai grele din viața noastră.
Victoria continua tratamentul.
De fiecare dată când intram în spital și vedeam factura deja achitată de tata, simțeam că, într-un fel, merge alături de noi.
Niciodată nu ne-a lipsit un medicament.
Niciodată nu am fost nevoită să aleg între tratament și plata facturilor.
Sacrificiul lui ne ținea în picioare.
Au trecut lunile.
Apoi un an.
Apoi doi.
Într-o dimineață, medicul care o îngrijea pe Victoria a intrat în cabinet cu un zâmbet pe care nu-l mai văzusem niciodată pe chipul lui.
A răsfoit dosarul, apoi s-a uitat spre noi.
— Rezultatele sunt extraordinare.
Am simțit că nu mai respir.
— Ce înseamnă asta?
— Boala este în remisie.
Pentru câteva clipe n-am înțeles.
— Adică…
Doctorul a zâmbit.
— Adică, în acest moment, nu mai găsim urme active ale bolii.
Victoria s-a uitat spre mine.
— Mami… asta înseamnă că pot merge la școală?
Am izbucnit în plâns și am îmbrățișat-o atât de strâns, încât asistenta a început și ea să lăcrimeze.
Astăzi au trecut trei ani de la acea vacanță.
Victoria merge la școală.
Încă face controale regulate și nu trece zi fără să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare rezultat bun.
În fiecare vară ne întoarcem la Mamaia.
Mergem pe aceeași plajă.
Ne descălțăm.
Intrăm împreună în apă.
Apoi lăsăm pe valuri un buchet de flori albe.
Victoria îl privește cum se îndepărtează și spune de fiecare dată aceleași cuvinte:
— Mulțumesc, bunicule.
Tu nu mi-ai dăruit doar prima mea vacanță la mare.
Mi-ai dăruit șansa să cresc.