Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Maria a rămas nemișcată, cu privirea lipită de piatra funerară.
— Stați puțin… despre numele acesta… eu trebuie să vă spun ceva…
Andrei și Elena au încremenit.
— Ce anume? a întrebat Andrei, cu vocea aproape stinsă.
Fetița și-a strâns medalionul în palmă.
— Doamna Adriana mi-a spus să nu spun niciodată nimănui ce era scris înăuntrul lui.
Andrei a simțit că nu mai poate respira.
— Înăuntru?
Maria a dat încet din cap.
— Mi-a spus că, dacă cineva mă întreabă de medalion, să spun doar că l-am avut mereu.
Elena s-a apropiat cu grijă.
— Maria… putem doar să-l privim? Nu ți-l luăm. Îți promitem.
Copila a ezitat câteva clipe.
Apoi a desfăcut încet închizătoarea medalionului.
Andrei a simțit că i se taie picioarele.
În interior era o fotografie minusculă, îngălbenită de vreme.
O fotografie pe care o cunoștea perfect.
Era făcută în maternitate.
El ținea în brațe un bebeluș înfășat într-o păturică roz, iar Elena zâmbea printre lacrimi.
Aceeași fotografie fusese pusă în medalion chiar în ziua în care fiica lor se născuse.
Elena a izbucnit în plâns.
— Doamne… este fotografia noastră…
Maria privea când la medalion, când la ei.
— O cunoașteți?
Andrei și-a șters ochii.
— Noi am pus fotografia aceasta acolo.
Fetița a făcut instinctiv un pas înapoi.
— Atunci… cine sunt eu?
Niciunul dintre ei nu a avut curajul să răspundă.
În aceeași zi au mers împreună la Direcția pentru Protecția Copilului.
Au aflat că Maria nu fusese adoptată niciodată.
Fusese găsită în urmă cu opt ani, în fața unei biserici de la marginea Bucureștiului.
Nu exista certificat de naștere.
Nu exista niciun act.
Doar un proces-verbal întocmit în ziua în care fusese găsită.
Și o singură mențiune.
„Copilul purta la gât un medalion din aur.”
Andrei a simțit că speranța începea să renască.
Au cerut imediat deschiderea unei anchete și efectuarea unui test ADN.
Cele două săptămâni până la rezultat au fost cele mai lungi din viața lor.
Elena aproape că nu dormea.
Andrei mergea zilnic să o vadă pe Maria.
Nu voia s-o sperie.
Îi aducea cărți, haine și mâncare, dar mai ales timp.
În fiecare zi petrecea câteva ore cu ea.
Fata încă era rezervată.
Nu înțelegea de ce doi oameni eleganți își făceau timp pentru un copil ca ea.
Într-o după-amiază, în timp ce desenau împreună, Maria l-a întrebat încet:
— Dacă testul spune că nu sunt fiica voastră… o să mai veniți?
Întrebarea i-a frânt inima.
Andrei a lăsat creioanele din mână.
— Da.
— Chiar dacă nu suntem rude?
— Chiar și atunci.
Maria l-a privit lung.
— Nimeni nu mi-a mai promis asta.
Două săptămâni mai târziu, medicul genetician i-a chemat în cabinet.
Pe birou era un dosar.
Andrei avea palmele ude.
Elena îi strângea mâna atât de tare încât aproape îl durea.
Medicul a deschis dosarul și a zâmbit.
— Rezultatul este foarte clar.
S-a făcut liniște.
— Compatibilitatea genetică este de peste 99,99%.
Elena a izbucnit în lacrimi.
Andrei și-a acoperit fața cu palmele.
Opt ani.
Opt ani își plânseseră copilul fără să știe că era în viață.
Ancheta a scos la iveală adevărul.
În ziua incendiului din maternitate, în haosul evacuării, un angajat care participa la o rețea de trafic de copii profitase de confuzie și o scosese ilegal din spital. Când rețeaua a început să fie cercetată câteva luni mai târziu, copilul fusese abandonat în fața bisericii împreună cu medalionul, singurul obiect pe care nimeni nu îl considerase important.
Responsabilii au fost identificați pe baza dosarelor redeschise și condamnați.
Dar pentru Andrei și Elena, dreptatea nu însemna condamnările.
Însemna că își puteau ține din nou fiica în brațe.
Prima seară acasă a fost stângace.
Maria se uita la camera pregătită pentru ea ca și cum ar fi fost într-un hotel.
Nu atingea nimic.
Nu desfăcea hainele.
Nu voia să creadă că poate rămâne.
La cină și-a pus o felie de pâine în buzunar.
Elena a observat.
— De ce faci asta, iubita mea?
Maria a roșit.
— Pentru mâine… dacă nu mai este mâncare.
Elena n-a mai rezistat.
A îmbrățișat-o cu toată puterea.
— În casa asta nu vei mai ascunde niciodată pâine pentru a doua zi.
Andrei s-a așezat lângă ele.
— Și nici nu vei mai aduna doze prin cimitire.
Maria i-a privit pe amândoi cu ochii plini de lacrimi.
— Pot să vă spun… mamă și tată?
Elena a început să plângă.
Andrei a zâmbit printre lacrimi și a încuviințat.
— Am așteptat opt ani să auzim cuvintele acestea.
În primăvara următoare, au mers din nou la cimitir.
De data aceasta nu ca să-și plângă fiica.
Andrei a luat fotografia de pe monumentul simbolic și a sărutat-o.
Apoi a zâmbit.
— N-am venit să-mi iau rămas-bun.
S-a uitat spre Maria, care alerga printre alei ținând-o de mână pe Elena.
— Am venit să închid cea mai dureroasă greșeală din viața noastră.
Pentru prima dată după opt ani, au plecat din cimitir împreună.
Nu mai erau doi părinți care își vizitau copilul.
Erau, din nou, o familie.