Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 O săptămână mai târziu, o mașină încărcată până la refuz a oprit în fața porții.
Am privit pe geam și am simțit cum mi se strânge stomacul.
Nu coborau doar doi copii.
Coborau valize, biciclete, cutii, pături și chiar un grătar pliabil.
De parcă veneau să se mute.
Iulia a coborât prima și mi-a făcut cu mâna, zâmbind larg.
— Vezi? Nici nu ocupăm mult loc!
Călin a deschis portbagajul.
— Hai, băieți! Luați bagajele! Vara asta o să fie minunată!
Mihai s-a uitat spre mine.
— Laura…
Am ieșit încet pe verandă.
Copiii alergau deja prin curte, bucuroși.
Nu aveau nicio vină.
M-am apropiat de Iulia.
— Putem vorbi puțin?
— Sigur, dar hai să descărcăm întâi lucrurile.
Am clătinat din cap.
— Nu. Întâi vorbim.
Zâmbetul ei a început să dispară.
— Ce s-a întâmplat?
Am privit când spre casă, când spre ea.
— Ții minte când am cumpărat terenul?
A ridicat din umeri.
— Au trecut ani…
— Eu nu am uitat.
Ții minte când ai spus că suntem nebuni și că aruncăm banii?
Sau când Călin spunea că pământul o să ne înghită casa?
Am muncit cinci ani aici.
În cinci ani, niciunul dintre voi n-a venit să ne ajute.
Nici măcar o singură zi.
Iulia a încercat să râdă.
— Ei, acum scoți ochii pentru asta?
— Nu.
Acum doar îți explic de ce răspunsul meu este nu.
Fața ei s-a schimbat imediat.
— Cum adică… nu?
— Adică această casă nu este o tabără de vară.
Este casa pentru care noi am renunțat la concedii, am făcut credite și am muncit până la epuizare.
Nu o voi transforma într-un loc în care eu gătesc, spăl și fac curățenie trei luni, doar pentru că vouă vă este mai comod.
Călin a închis portbagajul mai tare decât era nevoie.
— Serios? Pentru asta faci atâta scandal?
L-am privit calm.
— Nu fac niciun scandal.
Pun o limită.
Și trebuia s-o fac demult.
Mihai s-a apropiat și a rămas lângă mine.
Pentru câteva secunde nu a spus nimic.
Apoi și-a pus ușor mâna pe umărul meu.
— Laura are dreptate.
Iulia s-a întors spre fratele ei.
— Mihai… vorbești serios?
— Foarte serios.
Cinci ani ne-ați spus că nu are rost să construim.
Acum, când casa este gata, vă purtați ca și cum vi s-ar cuveni.
Nu este corect.
S-a lăsat o liniște grea.
Copiii se uitau nedumeriți când la părinți, când la noi.
Iulia a oftat și a început să bage valizele înapoi în portbagaj.
— Bine… am înțeles.
Nu ne mai deranjăm.
Am făcut un pas spre copii.
— Voi nu aveți nicio vină.
Dacă vreodată vreți să veniți într-un weekend, să mâncăm împreună și să vă jucați în grădină, sunteți bineveniți.
Dar numai dacă venim unii la alții ca familie.
Nu ca hotel gratuit.
Iulia n-a mai spus nimic.
Mașina a pornit încet și a ieșit pe poartă.
Norul de praf s-a așternut peste drum, iar curtea a redevenit liniștită.
Mihai s-a uitat la mine și a zâmbit.
— Știi ceva?
— Ce?
— Cred că astăzi am apărat casa pentru care am muncit cinci ani.
L-am luat de mână și am privit spre veranda construită de noi.
Pentru prima dată de când ne mutaserăm acolo, casa nu mai părea doar un loc în care locuiam.
Era locul în care învățaserăm că bunătatea nu înseamnă să renunți mereu la tine.