Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andrei a încercat să smulgă telefonul din mâna mea.
— Dă-mi-l! Nu face circ în fața familiei!
Am făcut un pas înapoi.
— Nu eu am început circul.
Am întors ecranul spre ceilalți.
— Dacă tot vorbim despre cine aduce bani în casă, cred că ar fi corect să vedem și adevărul.
În sufragerie s-a făcut o liniște apăsătoare.
Soacra și-a lăsat încet furculița pe farfurie.
— Ce înseamnă asta? întrebă ea.
Am deschis aplicația bancară și am derulat calm.
— Aici sunt plățile pentru curent.
Mai jos, gazele.
Internetul.
Rata la mașină.
Cumpărăturile din supermarket.
Și tot aici sunt ingredientele pentru masa pe care o aveți în față.
Toate plătite din același cont.
Al meu.
Andrei înghiți în sec.
— Nu trebuie să explici…
— Ba da, astăzi trebuie.
Am scos din geantă un dosar subțire.
— Și mai este ceva.
Înăuntru erau notificările de plată și chitanțele pe care le primisem cu doar câteva zile înainte.
— Șase luni i-am trimis lui Andrei bani ca să achite utilitățile. Îmi spunea că se ocupă el.
L-am privit drept în ochi.
— Vrei să le spui tu unde au ajuns banii?
El a tăcut.
Tatăl lui și-a ridicat privirea.
— Fiule… răspunde.
Andrei și-a trecut mâna prin păr.
— Am avut niște probleme…
— Probleme? am întrebat liniștită. Sau pariuri sportive?
Cumnata a rămas cu gura întredeschisă.
— Andrei… spune că nu este adevărat.
Dar el continua să tacă.
Iar tăcerea lui valora mai mult decât orice explicație.
Soacra s-a uitat când la mine, când la fiul ei.
— Eu… chiar am crezut că tu întreții casa…
— Exact asta voia și el să credeți, am răspuns calm.
Am împins spre mijlocul mesei încă un document.
— Acesta este contractul apartamentului în care mă mut peste două zile.
Andrei a pălit.
— Tu… pleci?
— Da.
— Pentru o prostie ca asta?
Am clătinat încet din cap.
— Nu plec din cauza banilor.
Plec pentru că un om care mă umilește în fața familiei, după ce trăiește din munca mea, nu mai are loc în viața mea.
Nimeni nu a mai atins mâncarea.
După câteva clipe, tatăl lui Andrei s-a ridicat primul.
— Cred că este timpul să plecăm.
La ușă s-a oprit lângă mine.
— Iartă-mă. Am judecat fără să cunosc adevărul.
Am înclinat ușor capul.
În urma lui au ieșit și ceilalți.
Andrei a rămas singur în sufragerie, privind masa aproape neatinsă.
Pentru prima dată, nu mai avea pe cine să impresioneze.
Și nici pe cine să dea vina.
Rămăsese doar cu adevărul pe care încercase atât de mult timp să-l ascundă.