Partea 2-a (continuarea poveștii) 👉
Tata a pășit încet printre mese, fără să ridice vocea.
Nu părea intimidat nici de restaurantul luxos, nici de costumele scumpe, nici de privirile tuturor.
S-a oprit lângă mine, și-a scos geaca de lucru și mi-a așezat-o ușor pe umeri, acoperindu-mi rochia ruptă.
Apoi și-a pus dosarul vechi pe masă.
— Domnule Richard, cred că este timpul să ne cunoaștem cu adevărat.
Richard a zâmbit ironic.
— N-am nimic de discutat cu un mecanic.
— Așa credeți?
Tata a deschis dosarul.
Prima hârtie era un contract.
A doua, un certificat de proprietate.
A treia, o hotărâre judecătorească.
Richard a luat documentele fără interes.
După câteva secunde, culoarea feței i s-a schimbat complet.
— Nu… nu se poate…
Margareta s-a apropiat curioasă.
— Ce este?
Richard nu i-a răspuns.
Recitea aceeași pagină iar și iar.
Unul dintre partenerii lui de afaceri s-a ridicat și a privit și el documentele.
— Richard… astea sunt autentice…
În sală se făcuse o liniște deplină.
Tata și-a împreunat mâinile la spate.
— Cu treizeci de ani în urmă am cumpărat terenul pe care sunt construite depozitele principale ale companiei dumneavoastră. Nu l-am vândut niciodată. Doar l-am închiriat.
Richard a înghițit în sec.
— Contractul… expiră…
— Peste douăzeci și șapte de zile, a continuat tata liniștit. Iar eu am decis că nu îl voi mai prelungi.
Un murmur puternic a străbătut restaurantul.
Partenerii de afaceri începuseră deja să vorbească între ei.
Cineva și-a scos telefonul.
Altcineva îl întreba pe Richard ce se va întâmpla cu depozitele.
Margareta nu mai spunea nimic.
Ținea în continuare în mână bucata ruptă din rochia mea, fără să-și dea seama.
Tata s-a întors spre ea.
— Doamnă, dumneavoastră ați văzut doar salopeta mea. Eu am văzut întotdeauna oamenii.
Apoi a privit spre Daniel.
— Iar tu…
Soțul meu și-a coborât ochii.
— Ai stat și ai privit cum soția ta era umilită în fața tuturor.
Daniel a făcut un pas spre mine.
— Iartă-mă… am greșit…
L-am privit câteva clipe.
În urmă cu zece minute aș fi dat orice să aud acele cuvinte.
Acum nu mai însemnau nimic.
— Nu pe mine trebuie să mă ierți, Daniel.
Trebuia să mă aperi atunci când aveam nevoie de tine.
Nu după ce ai văzut că ai rămas fără putere.
Mi-am luat geanta și am prins mâna tatălui meu.
În timp ce ieșeam din restaurant, nimeni nu ne-a oprit.
În spatele nostru nu se mai auzeau râsete.
Doar șoapte, telefoane și întrebări despre contracte, procese și pierderi.
Când am ajuns afară, aerul rece al serii mi-a umplut plămânii.
Tata m-a privit și a zâmbit.
— Ți-am spus mereu că un om valorează prin caracter, nu prin costumul pe care îl poartă.
Lacrimile mi-au umplut ochii.
— Îmi pare rău că te-am lăsat să fii jignit din cauza mea.
El a clătinat din cap.
— Nu, fata mea. În seara asta nu eu am fost pus la încercare.
Ei au fost.
Și au arătat tuturor cine sunt cu adevărat.
În clipa aceea am înțeles că rochia ruptă nu era cea mai mare pierdere a serii.
Cea mai mare pierdere fusese a lor.
Își pierduseră respectul.
Iar eu îmi recâștigasem demnitatea.