Partea 2-a, continuarea poveștii👉 — Hai în casă. Trebuie să vorbim, a repetat Dorel.
Angelica a rămas însă în fața porții.
Privirea îi fugise spre fereastra dinspre bucătărie. Pe pervaz era un ghiveci roz cu flori, iar lângă el se vedea o perdea nouă.
Nu le cumpărase ea.
Poate pentru altcineva ar fi fost niște lucruri fără importanță. Pentru Angelica însă erau dovada că, în casa pentru care trimisese bani ani întregi, altă femeie începuse să-și lase urmele.
— Unde este? a întrebat.
Dorel și-a trecut palma peste față.
— A plecat.
— Astăzi sau definitiv?
— Angelica, hai să nu discutăm în poartă.
El a făcut un pas spre ea, dar femeia și-a tras valiza mai aproape.
— Nu intru.
Dorel a privit-o surprins.
— Cum să nu intri? Este și casa ta.
Angelica a zâmbit amar.
— Pe hârtie, poate. În rest, nu mai știu.
Șapte ani visase la clipa aceasta.
De atâtea ori, în nopțile din Italia, își imaginase cum va deschide poarta, își va lăsa valiza în hol și va spune: „Gata. Am venit acasă.”
Acum ajunsese în fața aceleiași porți și nu mai putea face nici măcar un pas.
— Am greșit, a spus Dorel.
Angelica l-a privit lung.
— Nu, Dorel. Să uiți o aniversare e o greșeală. Să spui un cuvânt urât la nervi poate fi o greșeală. Tu ai făcut o alegere în fiecare zi, aproape doi ani.
— Eram singur.
— Și eu cum eram în Italia?
Dorel a tăcut.
— Crezi că mie mi-a fost ușor? a continuat ea. Crezi că atunci când mă trezeam noaptea pentru o femeie bolnavă eram mai puțin singură decât tine? Când petreceam Crăciunul în casa altora? Când vă vedeam pe voi prin telefon?
— N-am vrut să se ajungă aici.
— Dar s-a ajuns.
Angelica s-a uitat din nou spre casă.
Acoperișul acela îl plătise din luni întregi de muncă.
Ferestrele — din bani strânși în timp ce ea purta aceleași haine.
Centrala, gresia, mobila, gardul…
Trimisese bani pentru un cămin.
Dorel construise, între timp, o viață în care ea nu mai avea loc.
— Știi ce este cel mai rău? a spus Angelica.
El a ridicat privirea.
— Nu femeia aceea. Nici măcar minciuna. Cel mai tare m-a durut ce mi-ai spus la telefon.
Dorel știa.
„Nu te-am obligat eu să pleci.”
— Am spus la nervi…
— Dar ai spus adevărul tău. După șapte ani în care am muncit pentru noi, ai reușit să transformi tot sacrificiul meu într-o alegere care n-avea nicio legătură cu tine.
Dorel s-a apropiat.
— Putem repara.
Angelica a clătinat din cap.
— Gardul se repară. Acoperișul se repară. O căsnicie în care unul muncește pentru viitor, iar celălalt își face altă viață pe ascuns… nu știu.
A ridicat mânerul valizei.
— Am venit să rămân definitiv.
Pentru o clipă, pe chipul lui Dorel a apărut speranța.
Dar Angelica a continuat:
— Doar că nu aici.
— Unde te duci?
Femeia a privit drumul satului.
— La sora mea, pentru început.
— Și după?
— Nu știu.
Dorel a părut aproape revoltat.
— Pleci pur și simplu? După atâția ani?
Angelica s-a întors spre el.
— Eu n-am plecat acum, Dorel. Tu ai plecat dintre noi acum doi ani. Doar că ai rămas în aceeași casă.
Apoi a pornit pe drum cu valiza după ea.
Nu s-a întors.
Primele luni au fost grele.
La cincizeci de ani, Angelica se trezise într-o cameră mică din apartamentul surorii sale, cu două valize și sentimentul că trebuie să-și reconstruiască viața de la zero.
Au existat și oameni care îi spuneau să se întoarcă.
— La vârsta voastră, ce rost mai are divorțul?
— Toți bărbații mai greșesc.
— Ai muncit atâția ani pentru casa aia și acum o lași?
Angelica îi asculta și tăcea.
Pentru că începuse să înțeleagă ceva.
Iertarea nu înseamnă obligația de a te întoarce acolo unde ai fost trădat.
Iar faptul că investise șapte ani într-o viață nu însemna că trebuia să sacrifice și următorii douăzeci.
Din economiile pe care nu apucase să le trimită în țară, a închiriat un spațiu mic în oraș.
Știa să coasă. Învățase de la mama ei și, în Italia, mai făcuse mici lucrări pentru familiile la care muncise.
Așa a apărut atelierul ei.
La început avea o singură mașină de cusut, o masă, două scaune și câteva cliente.
Angelica făcea tivuri, modifica rochii, repara haine și accepta aproape orice comandă.
Nu câștiga mult.
Dar pentru prima dată după șapte ani, banii pe care îi câștiga construiau viața ei.
Clientele au început să o recomande.
Una a adus-o pe sora ei.
Alta pe vecina.
Apoi au venit comenzi mai mari.
După doi ani, Angelica și-a cumpărat un apartament mic.
Nu avea curte.
Nu avea viță-de-vie.
Nu avea prispa la care visase în Italia.
Dar când a închis pentru prima dată ușa apartamentului și a rămas singură înăuntru, a simțit ceva ce nu mai simțise de foarte mult timp:
liniște.
Fiecare lucru de acolo fusese ales de ea.
Pentru ea.
Într-o după-amiază, ușa atelierului s-a deschis.
Angelica și-a ridicat privirea de la mașina de cusut.
În prag stătea Dorel.
Îmbătrânise.
Părul îi albise mai mult, iar siguranța de altădată dispăruse.
— Bună, Angelica.
— Bună.
A rămas câteva secunde în picioare.
— Am auzit că îți merge bine.
— Muncesc.
Dorel a zâmbit trist.
— Asta ai făcut întotdeauna.
Angelica nu a răspuns.
Apoi el i-a spus că femeia pentru care o trădase plecase.
Și, după câteva momente de tăcere, a întrebat:
— Crezi că am putea să o luăm de la început?
Angelica l-a privit.
Cu doi ani înainte, poate că visase la clipa aceea. Își imaginase că într-o zi Dorel avea să înțeleagă ce pierduse și că ea va simți satisfacție.
Dar acum nu simțea nici furie, nici bucurie.
Doar liniște.
— Eu am luat-o deja de la început, Dorel.
— Singură?
Angelica a zâmbit.
— Am învățat să nu mai confund singurătatea cu lipsa unui bărbat.
Nu l-a umilit.
Nu l-a dat afară.
I-a făcut o cafea.
Au vorbit câteva minute despre sat, despre rude și despre oamenii pe care îi cunoscuseră amândoi.
Apoi Dorel a plecat.
Angelica nu s-a uitat după el.
În seara aceea, după ce a închis atelierul, s-a oprit la o florărie.
— Pentru cine sunt? a întrebat vânzătoarea, în timp ce îi pregătea un buchet mic.
Angelica s-a gândit o clipă.
— Pentru mine.
A mers acasă cu florile în brațe.
Nu era ziua ei.
Nu sărbătorea nimic.
Sau poate că da.
Ani întregi muncise pentru viața pe care spera s-o trăiască alături de altcineva.
Abia după ce acea viață se destrămase înțelesese că, la cincizeci de ani, nu era prea târziu să construiască una pentru ea.
Uneori, finalul fericit nu înseamnă că omul care te-a rănit se întoarce schimbat.
Înseamnă că, atunci când se întoarce, tu ai ajuns deja într-un loc în care nu mai ai nevoie de el ca să fii bine.