Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mihai s-a uitat în cutie.
Înăuntru era un DVD vechi.
Pentru o clipă n-a înțeles.
Apoi l-a recunoscut.
— Ăsta e de la nunta noastră?
— Da.
Am arătat spre televizorul pe care îl scoseserăm în curte pentru copii.
— Pune-l.
— Raluca, ce faci?
— Ai vrut să ne amintim de aniversarea noastră. Hai să ne amintim.
Câțiva invitați au schimbat priviri.
Mihai a ridicat din umeri, încercând să păstreze aerul acela relaxat.
— Bine. Dacă asta vrei…
A introdus discul.
Imaginea a apărut pe ecran.
Noi doi, cu cincisprezece ani mai tineri.
Eu, în rochie de mireasă.
Mihai, în costum, cu ochii umezi, ținându-mă de mâini în fața tuturor.
Apoi s-a auzit vocea lui de atunci:
— Promit să te iubesc și când părul tău va încărunți. Când vei fi obosită. Când nu vei mai fi fata pe care am cunoscut-o. Mai ales atunci.
În curte s-a făcut liniște.
M-am uitat spre Mihai.
Zâmbetul dispăruse.
Am oprit filmarea exact pe chipul lui tânăr.
— Frumos, nu?
— Raluca…
— Mai am ceva.
Din cutie am scos un caiet albastru.
Pe acesta îl ținusem ascuns de câțiva ani.
— 3 martie, la magazin, am început să citesc. Mi-ai spus să întreb dacă primesc reducere pentru pensionari.
Mihai s-a încruntat.
— Serios? Despre asta e vorba?
Am continuat.
— La sora mea. Ai spus că devin „vulpe argintie”, doar că fără partea cu vulpea.
Câteva persoane și-au coborât privirea.
— În fața școlii copiilor. Ai coborât geamul și m-ai strigat „bunico” în fața celorlalte mame.
Mihai a făcut un pas spre mine.
— Raluca, ajunge. Mă faci de râs în fața tuturor.
L-am privit.
Aproape că mi-a venit să râd.
— Acum câteva minute mi-ai dat vopsea de păr în fața acelorași oameni.
— Era o glumă!
— Știu. Asta mi-ai spus de fiecare dată.
Am ridicat caietul.
— Dar glumele adevărate nu trebuie notate într-un caiet ca să nu ajungi să te întrebi dacă poate ți-ai imaginat totul.
Mama lui Mihai stătea la câțiva metri de noi.
Își privea fiul de parcă îl vedea pentru prima dată.
— Nu așa te-am crescut, Mihai, a spus încet.
El s-a întors spre ea.
— Mamă, nu te băga. Raluca exagerează.
— Nu, am spus. Mult timp am minimalizat eu.
Aș fi putut să mă opresc acolo.
Dar mai aveam un plic.
Și acela era lucrul care mă duruse cel mai tare.
Cu trei zile înainte, diriginta fiicei noastre mă chemase la școală.
Copiii primiseră o temă simplă: să scrie câteva rânduri despre familia lor.
Profesoara citise ce scrisese fiica mea și considerase că trebuia să văd.
Am scos foaia.
Fiica mea cea mare era lângă terasă.
Când a văzut-o, și-a încrucișat brațele la piept.
— Pot s-o citesc? am întrebat-o.
A dat ușor din cap.
Am început:
— „Mama mea este cea mai bună. Dar tata îi spune mereu că este bătrână. Mi-e teamă că atunci când mama va îmbătrâni și mai mult, tata nu o va mai iubi.”
Vocea mi s-a frânt.
Mihai nu mai spunea nimic.
Am scos a doua foaie.
Era a băiatului nostru de zece ani.
— „Tata îi spune mamei că arată ca o bunică. Eu n-aș spune niciodată asta soției mele.”
Mihai s-a sprijinit cu mâna de masă.
— Ei au auzit toate astea?
Am clătinat din cap.
— Nu doar te-au auzit, Mihai. Te-au privit.
Asta părea să-l lovească pentru prima dată cu adevărat.
Ani întregi acceptasem acele remarci pentru că îmi spuneam că păstrez liniștea în familie.
Nu voiam scandal.
Nu voiam ca cei mici să ne vadă certându-ne.
Numai că în seara aceea am înțeles ceva.
Copiii învățaseră oricum.
Fiul meu învăța cum poate un bărbat să vorbească femeii de lângă el.
Fiicele mele învățau ce ar trebui să accepte într-o zi de la bărbatul pe care îl vor iubi.
Iar eu le arătam, prin tăcerea mea, că iubirea înseamnă să înghiți.
Nu mai puteam face asta.
— Am rămas pentru copii, i-am spus. Am rămas pentru familia noastră și pentru bărbatul de pe ecran.
Am arătat spre imaginea înghețată a lui Mihai din ziua nunții.
— Dar omul acela nu mai este aici.
Mihai s-a apropiat.
— Hai în casă. Vorbim noi doi. Nu trebuie să faci asta în fața tuturor.
— De ce? Acum ți-e rușine?
— Raluca, putem repara.
Am simțit mâna fiicei mele strecurându-se în palma mea.
M-am uitat la ea.
Apoi la ceilalți copii.
Și am știut că nu mai puteam da înapoi.
— Nu vreau să cresc băieți care cred că așa trebuie să-și trateze soțiile. Și nu vreau să cresc fete care cred că trebuie să suporte asta.
Mihai a rămas nemișcat.
— Ce vrei să spui?
Am respirat adânc.
— Vreau să divorțez.
Chipul lui s-a schimbat.
— Raluca…
— Nu este din cauza unei cutii de vopsea.
Am ridicat caietul.
— Este din cauza tuturor lucrurilor care au trebuit să fie scrise aici.
— Te rog. Putem discuta.
— Ai avut cincisprezece ani.
Am luat cutia de vopsea de lângă tort.
Pentru câteva secunde am privit-o.
Apoi i-am pus-o în mâini.
— Păstreaz-o.
Mihai m-a privit fără să înțeleagă.
Mi-am trecut degetele prin firele argintii de la tâmple.
— Mie îmi place părul meu exact așa cum este.
Mama lui și-a coborât capul.
Mihai n-a mai spus nimic.
Câteva zile mai târziu eram în bucătărie cu cei patru copii.
Nu știam cum avea să arate viața noastră peste o lună sau peste un an.
Urmau avocați, discuții, mutări și multe lucruri pe care încă nu eram pregătită să le înfrunt.
Dar în dimineața aceea era liniște.
Copiii mâncau clătite.
Fiica mea stătea în spatele scaunului și se juca cu părul meu.
La un moment dat, a prins între degete una dintre șuvițele argintii.
— Mamă?
— Da?
— Ești frumoasă așa.
Am zâmbit.
M-am uitat spre reflexia mea în ușa cuptorului cu microunde.
Aceleași fire albe.
Aceiași ochi obosiți.
Aceeași femeie.
Numai că ani întregi mă privisem prin ochii unui bărbat care găsea mereu ceva de criticat.
Acum mă vedeam prin ai mei.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, nu mai era nimic de ascuns.
Părul grizonat rămăsese.
Rușinea dispăruse.