Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Maria a împins încet ușa.
Pentru câteva secunde, n-a înțeles ce vede.
Andrei era lângă canapeaua din mica încăpere de relaxare, iar secretara lui, o femeie pe care Maria o întâlnise de câteva ori la petrecerile firmei, stătea lipită de el. Mâna lui era în jurul taliei ei.
Erau atât de absorbiți unul de celălalt, încât nici măcar n-o auziseră.
Maria a rămas nemișcată.
Dintr-odată, toate vorbele lui s-au așezat la locul lor.
„Avem nevoie de puțin spațiu.”
„Du-te la țară.”
„Mai slăbești puțin.”
Nu fusese preocupat de sănătatea ei.
Nu avusese nevoie de liniște.
Avusese nevoie ca ea să dispară.
Maria s-a retras înainte să fie observată și a închis ușa la fel de încet.
Pe hol, și-a sprijinit pentru o clipă palma de perete.
O durea.
Ar fi fost o minciună să spună că nu.
Dar, în mod ciudat, sub durere exista și altceva: o claritate pe care n-o mai simțise de mult.
Telefonul îi arăta 14:47.
La ora trei avea întâlnirea cu Bogdan Marinescu.
Pentru o secundă s-a gândit să plece. Să se urce în mașină, să plângă, să-l sune pe Andrei și să-i ceară explicații.
Apoi și-a amintit de Petru și Ana.
De pod.
De oamenii care o întrebaseră în dimineața plecării:
— Crezi că avem vreo șansă?
Maria le promisese că va încerca.
Iar ceea ce făcuse Andrei nu avea să-i transforme promisiunea într-o minciună.
Și-a îndreptat spatele, și-a șters ochii și a urcat un etaj.
Bogdan Marinescu o aștepta într-un birou mare, luminos. Pe masă avea deja fotografiile trimise de ea.
— Doamnă Maria, mă bucur că ați venit. Recunosc că mi-ați dat peste cap ultimele două seri.
— Sper că într-un sens bun.
Bărbatul a zâmbit.
— M-ați făcut să-mi amintesc de locul din care am plecat.
A luat una dintre fotografii. În ea se vedeau podul deteriorat și câteva dintre casele satului.
— Pe aici mergeam la școală când eram copil. N-am mai fost acolo de aproape treizeci de ani.
Maria i-a explicat tot ce aflase: câți oameni mai locuiau în sat, cât de greu ajungeau la medic sau la magazin și de ce autoritățile amânaseră ani întregi rezolvarea problemei.
Bogdan a ascultat-o fără s-o întrerupă.
La final, a închis dosarul.
— Voi finanța lucrările.
Maria a crezut că nu auzise bine.
— Vorbiți serios?
— Foarte serios. Dar vreau să merg personal acolo înainte să începem. Sâmbătă, dacă se poate.
Maria a zâmbit pentru prima dată în acea zi.
— Oamenii aceia n-o să creadă.
— Atunci nu le spuneți încă. Le facem o surpriză.
Când a ieșit din biroul lui, Maria s-a oprit pe hol.
În stânga era liftul.
În dreapta, biroul lui Andrei.
Ar fi putut pleca.
Dar nu mai voia să fugă.
S-a întors și a mers direct spre el.
De data aceasta a bătut.
Puternic.
După câteva secunde, ușa s-a deschis.
Andrei a încremenit.
— Maria?!
Cravata îi era ușor strâmbă, iar expresia lui spunea tot ce gura încă încerca să ascundă.
— Ce… ce faci aici?
Maria l-a privit câteva clipe.
— Am avut o întâlnire.
— Aici?
— Da. Cu Bogdan Marinescu.
Fața lui s-a schimbat.
— Cu șeful meu? Pentru ce?
— Pentru podul din satul în care m-ai trimis să slăbesc.
Andrei a clipit nedumerit.
— Ce pod?
Maria aproape că a râs.
Nici măcar nu-l interesa ce făcuse ea acolo.
— Nu contează. Important este că va fi refăcut. Am obținut finanțarea.
— Tu?
— Eu.
Andrei a rămas fără replică.
Maria și-a mutat privirea spre încăperea din spatele lui.
— Apropo… am ajuns mai devreme.
În clipa aceea, el a înțeles.
— Maria, stai puțin. Pot să explic.
— Nu trebuie.
— Nu este ceea ce crezi.
Maria a zâmbit trist.
— Andrei, există o limită până la care poți considera o femeie proastă.
El a ieșit pe hol și a tras ușa după el.
— Ascultă-mă. Între noi lucrurile nu mai mergeau de mult. Tu erai mereu preocupată de problemele tale, de tratament, te-ai schimbat…
Maria l-a privit uluită.
Până și acum încerca să facă din trădarea lui vina ei.
— De aceea m-ai trimis la țară?
Andrei a tăcut.
Și tăcerea aceea i-a fost suficientă.
— Înțeleg.
— Maria…
— Știi ce este cel mai trist? Nu faptul că există altă femeie. Ci că ai folosit exact lucrul despre care știai că mă doare ca să scapi de mine. M-ai făcut să cred că problema era corpul meu.
Andrei și-a coborât privirea.
— Am greșit.
— Da. Dar nu unde crezi tu.
Maria și-a luat geanta.
— M-ai trimis acolo convins că mă vei găsi exact cum m-ai lăsat.
S-a apropiat de lift, apoi s-a întors.
— Numai că femeia aceea nu se mai întoarce.
— Ce vrei să spui?
— Când ajung acasă, îmi iau lucrurile de care am nevoie. Pentru restul vom vorbi prin avocat.
— Maria, nu lua o decizie acum, la nervi!
Ușile liftului s-au deschis.
— Nu sunt nervoasă, Andrei. Cred că tocmai asta te sperie.
A intrat și a apăsat butonul.
— Și încă ceva. Mulțumesc că m-ai trimis la țară.
El o privea fără să înțeleagă.
— Acolo am întâlnit niște oameni care m-au tratat cu mai mult respect în câteva zile decât ai făcut-o tu în ultimii ani.
Ușile s-au închis.
Sâmbătă dimineață, Maria s-a întors în sat împreună cu Bogdan și doi ingineri.
Petru i-a văzut coborând din mașină și a venit grăbit spre ei.
— Maria, cine sunt domnii?
Ea n-a mai putut să-și ascundă zâmbetul.
— Oamenii care ne vor ajuta să avem din nou pod.
Bătrânul a rămas cu gura întredeschisă.
Ana și-a dus ambele mâini la piept.
— Ai reușit?
— Am reușit.
Vestea s-a răspândit într-o oră.
Oamenii au ieșit la porți, au venit să-i mulțumească, iar Maria nu știa unde să se ascundă de toate îmbrățișările.
Bogdan privea satul în tăcere.
La un moment dat s-a apropiat de ea.
— Știți ce e interesant? Dacă nu mă sunați, probabil mai treceau încă treizeci de ani fără să mă întorc aici.
Maria a privit spre casa în care Andrei o trimisese ca pe o pedeapsă.
— Uneori trebuie să ajungi într-un loc în care nu voiai deloc să fii ca să descoperi unde trebuia, de fapt, să ajungi.
În lunile următoare, viața ei s-a schimbat.
A început divorțul. Și-a continuat tratamentul, dar a încetat să-și mai privească trupul prin ochii lui Andrei. A continuat să meargă în sat și să-i ajute pe oameni cu documentele și proiectele lor.
Iar când lucrările la pod au început, Petru a insistat să fie prima persoană pe care Maria s-o anunțe.
— Până la urmă, fata noastră de la oraș ne-a adus podul înapoi, spunea el tuturor.
Maria râdea de fiecare dată.
Nu devenise peste noapte altă femeie.
Nu trebuia.
Doar încetase să mai creadă că valoarea ei depinde de numărul de pe cântar sau de privirea bărbatului de lângă ea.
Într-o după-amiază, stătea împreună cu Ana pe banca din fața casei. În depărtare se auzeau utilajele lucrând.
— Te mai întorci la el? a întrebat bătrâna.
Maria a privit spre drum.
Apoi a zâmbit.
— Nu.
— Și nu ți-e frică să începi de la capăt?
Maria s-a gândit câteva secunde.
— Ba da. Dar acum știu ceva ce înainte nu știam.
— Ce?
— Că mă descurc.
Ana i-a strâns mâna.
Iar Maria a privit spre podul care prindea din nou formă.
Andrei o trimisese acolo ca să scape de ea.
Fără să vrea, o trimisese exact în locul în care Maria avea să se regăsească pe sine.