Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu ochii la Luca.
Nu la Camelia. Nu la robotul de bucătărie împachetat pe jumătate.
La soțul meu.
— Repetă ce-ai spus.
Luca și-a dat seama prea târziu.
— Eliza, nu e ceea ce crezi.
Am râs scurt.
— Atunci spune-mi ce ar trebui să cred.
Camelia interveni imediat:
— Nu-l lua așa! Luca n-are nicio vină. Eu am vrut să-l ajut.
— Ajutați-mă și pe mine să înțeleg. Unde sunt espressorul, mixerul, prăjitorul și fierul meu?
Camelia și-a strâns geanta la piept.
— Le-am vândut.
Deși știam deja, cuvintele m-au lovit.
— Și banii?
Luca s-a așezat pe marginea canapelei.
— Am avut niște probleme.
— Ce probleme?
Tăcea.
— Luca, ce probleme?
— Am făcut o investiție cu un coleg. N-a mers.
— Cât?
A privit-o pe mama lui.
Atunci am înțeles că urma ceva și mai rău.
— Aproape 35.000 de lei.
Am simțit că-mi fuge podeaua de sub picioare.
— Treizeci și cinci de mii?
— Voiam să-i pun la loc înainte să afli.
— Din vânzarea lucrurilor mele?
— Nu doar din asta.
M-am uitat spre Camelia.
Ea ridică bărbia.
— Ce era să fac? Să-mi las copilul cu datorii? Tu oricum dai bani pe toate prostiile. Espressor de mii de lei, mixer, fier de călcat… Pe vremea mea aveam un ibric și trăiam foarte bine.
— Așa că ați intrat în casa mea și ați vândut lucrurile cumpărate de mine?
— Casa voastră, mă corectă ea.
— Și când întrebam unde sunt, Luca mă făcea să cred că eu uit.
Soțul meu își freca fruntea.
— Am greșit.
— Nu. O greșeală se întâmplă o dată. Tu ai mințit de fiecare dată.
Mi-am amintit toate serile în care căutasem prin dulapuri.
Toate momentele în care mă întrebasem dacă sunt prea obosită.
Dacă uitasem.
Dacă problema era la mine.
— Espressorul?
— Mama.
— Mixerul?
Luca încuviință.
— Prăjitorul?
Altă încuviințare.
— Fierul?
— Tot ea.
Beni ne urmărea din colivie.
Deodată a spus, cu vocea Cameliei:
— Eliza nu află!
Am închis ochii o secundă.
Camelia se întoarse furioasă spre pasăre.
— M-am săturat de animalul ăsta!
— Nu Beni e problema dumneavoastră, am spus. Problema e că el a auzit ce credeați că eu nu voi auzi niciodată.
Luca s-a ridicat.
— Hai să ne calmăm. Îți cumpăr totul înapoi.
L-am privit uluită.
— Tu încă mai crezi că este vorba despre electrocasnice?
— Atunci despre ce?
— Despre faptul că propriul meu soț m-a privit în ochi și m-a făcut să mă îndoiesc de mine ca să-și ascundă minciunile.
A tăcut.
— Dacă veneai la mine și-mi spuneai că ai pierdut bani, eram furioasă. Ne certam. Dar găseam o soluție. În schimb, ai preferat să-i dai mamei tale cheia și s-o lași să-mi ia lucrurile.
— Nu i-am spus eu să le vândă pe toate!
Camelia tresări.
— Luca!
M-am uitat de la unul la celălalt.
Și atunci Luca spuse exact lucrul pe care mama lui nu voia să-l aud.
— Ea a venit cu ideea!
Camelia explodă:
— Pentru tine am făcut-o! Tu plângeai că nu știi de unde să scoți banii!
— Mamă, ajunge!
— Nu-mi spune mie să ajung! Dacă nu eram eu, Eliza afla de datorii din prima lună!
Liniște.
M-am uitat la Luca.
— Deci nu voiai doar să-mi ascunzi obiectele. Îmi ascundeai și datoriile.
Nu mai avea ce să spună.
M-am dus în hol și am luat cheia Cameliei din suportul unde o lăsase.
— Ce faci? întrebă ea.
Am scos cheia apartamentului de pe inel și am pus-o pe masă.
— Asta rămâne aici.
— Sunt mama lui Luca!
— Și eu sunt proprietara acestei locuințe.
Camelia s-a înroșit.
— Luca, spui ceva?
El tăcea.
— Ieșiți, am spus.
— Poftim?!
— Dumneavoastră plecați acum. Luca își strânge lucrurile și pleacă după aceea.
Luca ridică brusc capul.
— Eliza, stai puțin. Pentru niște aparate mă dai afară?
— Nu.
M-am apropiat de el.
— Pentru lunile în care m-ai făcut să cred că nu mai pot avea încredere în propria mea memorie.
Asta l-a redus la tăcere.
Camelia a început să protesteze, dar nu o mai ascultam.
Pentru prima dată, vocea ei nu mai avea nicio putere în casa mea.
A plecat trântind ușa.
Luca a rămas.
A încercat să negocieze. A promis că va recupera lucrurile, că va plăti datoria, că va schimba yala, că mama lui nu va mai primi niciodată cheia.
Dar eu nu mai voiam promisiuni.
În seara aceea și-a făcut bagajul.
Înainte să plece, s-a oprit lângă colivia lui Beni.
— Tu ai stricat totul, a murmurat.
Papagalul și-a întors capul spre el.
Apoi, cu vocea mea, a spus:
— Nu-i spune Elizei.
Luca a plecat fără să mai răspundă.
A doua zi am schimbat încuietoarea.
Nu pentru că mă temeam că se va întoarce Camelia.
Ci pentru că aveam nevoie să aud sunetul unei chei noi intrând într-o yală în care nimeni altcineva nu mai avea acces.
Am recuperat ulterior două dintre lucrurile vândute. Pe celelalte nu le-am mai găsit.
Dar, sincer, nu ele îmi lipseau.
În lunile următoare am început procedurile de divorț.
Luca îmi scria că a înțeles, că îi pare rău, că mama lui îl influențase.
Poate era adevărat.
Dar un om poate fi influențat să facă multe.
Nu și să te privească săptămâni întregi în ochi și să-ți spună că realitatea pe care o vezi nu există.
Într-o dimineață mi-am cumpărat alt espressor.
Nu era cel mai scump.
Nici nu conta.
Mi-am făcut o cafea, am deschis fereastra și m-am așezat lângă Beni.
— Cafea! a strigat el imediat.
Am râs.
— Da, Beni. Cafea.
S-a apropiat de marginea coliviei și a spus ceva ce mă auzise probabil repetând în ultimele săptămâni:
— Acasă la mine.
M-am uitat în jur.
Nicio cheie străină.
Nicio minciună.
Nimeni care să-mi spună că am uitat ceea ce văzusem cu ochii mei.
— Da, Beni, am șoptit.
Acasă la mine.