Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Mamă, ești bine? a întrebat Radu.
Carmen nu i-a răspuns imediat.
Ținea o mână pe marginea mesei și se uita când la paharul gol din fața ei, când la cel pe care îl aveam eu în mână.
Pentru prima dată în cei doi ani de când o cunoșteam, eleganța ei impecabilă dispăruse.
— Carmen? a întrebat unul dintre invitați. Vă simțiți rău?
— Nu… doar puțin amețită.
A încercat să zâmbească, dar vocea îi tremura.
Radu s-a apropiat.
— Hai să te așezi.
Carmen l-a prins brusc de braț.
— Apă. Adu-mi niște apă.
Un chelner s-a grăbit spre noi.
Eu continuam să tac.
Și tocmai tăcerea mea părea s-o sperie cel mai tare.
Carmen și-a ridicat din nou privirea spre mine.
— Irina…
— Da?
S-a uitat la paharul meu.
— Tu ai băut?
Întrebarea a venit atât de repede, încât Radu s-a întors spre ea.
— De ce o întrebi asta?
Carmen a încremenit.
— Pentru că… facem un toast.
— Nu, am spus eu. N-am băut.
Am văzut cum își strânge degetele pe marginea mesei.
— De ce?
M-am apropiat suficient cât să mă audă doar ea.
— Pentru că te-am văzut.
Chipul ei s-a golit de orice expresie.
— Nu știu despre ce vorbești.
— Ba da, Carmen. Știi foarte bine.
A privit imediat în jur.
— Nu aici.
— De ce nu?
Radu ne urmărea deja.
— Ce se întâmplă?
Carmen s-a ridicat.
— Nimic. Vreau doar puțin aer.
A făcut doi pași și s-a oprit din nou, sprijinindu-se de un scaun.
Radu a prins-o de braț.
— Mamă, chemăm un medic.
— Nu!
A spus-o atât de tare, încât câțiva invitați s-au întors.
Apoi și-a coborât vocea.
— Nu este nevoie. Știu ce am.
Radu a rămas nemișcat.
Eu la fel.
— Cum adică știi? a întrebat el.
Carmen și-a dat seama prea târziu ce spusese.
— Mamă… ce ai?
— Nimic.
Atunci am pus paharul meu pe masă.
— Spune-i, Carmen.
Radu s-a întors spre mine.
— Irina, despre ce vorbești?
Nu voiam ca nunta noastră să se transforme într-un spectacol în fața tuturor.
— Hai pe terasă.
Am ieșit toți trei.
Carmen s-a așezat imediat pe un scaun. Radu i-a adus apă, apoi m-a privit.
— Acum îmi spune cineva ce se întâmplă?
Am inspirat adânc.
— Înainte de toast am văzut-o pe mama ta lângă masa noastră.
Carmen a ridicat capul.
— Irina…
— Am văzut-o punând ceva în paharul meu.
Radu nu a reacționat câteva secunde.
— Ce?
— Nu este adevărat! a spus Carmen imediat.
— Am văzut-o.
— Ai interpretat greșit.
— Atunci de ce m-ai întrebat dacă am băut?
Carmen a tăcut.
Radu și-a privit mama.
— Ce ai pus în pahar?
— Nimic!
— Mamă, te întreb încă o dată. Ce ai pus în paharul Irinei?
— Nu am pus nimic!
M-am uitat la ea.
— Atunci n-ar trebui să te sperie faptul că am schimbat paharele.
Tăcere.
Carmen a devenit albă la față.
Radu s-a întors încet spre mine.
— Ai făcut ce?
— Am schimbat paharele.
Privirea lui a coborât spre mama lui.
Și atunci a înțeles.
— Dumnezeule…
— Radu, nu dramatiza.
— Tu ai băut din paharul pregătit pentru Irina și imediat ți s-a făcut rău.
— Este o coincidență!
— Atunci spune-mi ce era în el!
Carmen nu răspundea.
Radu și-a trecut mâna peste față.
— Chemăm medicul.
De data aceasta, Carmen nu s-a mai opus.
Unul dintre invitați era medic și a venit imediat. După ce a verificat-o, a insistat să fie evaluată corespunzător și să nu rămână singură.
Din fericire, starea ei nu s-a agravat.
Dar pentru Radu problema abia începea.
— Vreau adevărul, i-a spus.
Carmen privea în podea.
— Voiam doar să-i dau o lecție.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce fel de lecție?
— Nu voiam să-i fac rău.
— Atunci ce voiai? a întrebat Radu.
Carmen și-a ridicat ochii spre fiul ei.
— Să se facă de râs.
A spus-o aproape în șoaptă.
— În fața tuturor?
— Radu, tu nu înțelegi…
— Ba cred că încep să înțeleg foarte bine.
Carmen s-a agățat imediat de explicația pe care probabil și-o pregătise de mult.
— Femeia asta nu este potrivită pentru tine! Uită-te la oamenii din sala aceea. Sunt partenerii noștri, prietenii familiei, oameni care te cunosc de când erai copil. Ea nu aparține acestei lumi.
Radu a rămas cu ochii la mama lui.
— „Femeia asta” este soția mea.
— Tocmai asta încercam să te fac să vezi!
— Umilind-o la propria nuntă?
Carmen a tăcut.
— Dacă Irina nu te-ar fi văzut, acum ea ar fi fost în locul tău.
Niciun răspuns.
Atunci Radu a spus ceva ce Carmen probabil nu crezuse vreodată că va auzi de la fiul ei.
— Pleci.
— Ce?
— De la nuntă.
— Radu…
— Astăzi trebuia să devină familia mea. Iar tu ai încercat s-o umilești în fața tuturor pentru că nu consideri că este suficient de bună pentru noi.
— Sunt mama ta!
— Și ea este soția mea.
Carmen l-a privit șocată.
Pentru prima dată, numele familiei, banii și influența ei nu mai schimbau nimic.
Radu a chemat șoferul familiei și s-a asigurat că mama lui pleacă însoțită și primește îngrijirea de care avea nevoie.
Înainte să plece, Carmen s-a oprit lângă mine.
Mă așteptam la o amenințare.
În schimb, a spus:
— M-ai văzut de la început?
— Da.
— Și n-ai spus nimic.
— Am vrut să văd cât de departe ești dispusă să mergi.
Și-a coborât privirea.
— Poate te-am judecat greșit.
Am clătinat din cap.
— Nu asta este problema, Carmen. Problema este că ai crezut că ai dreptul să hotărăști cine merită să fie lângă fiul tău.
N-a răspuns.
A plecat.
Când m-am întors în sală, invitații încercau discret să afle ce se întâmplase.
Radu m-a prins de mână.
— Îmi pare rău.
— Nu tu ai făcut-o.
— Dar am ignorat prea multe lucruri până acum.
A privit spre ușa prin care plecase mama lui.
— Asta se termină astăzi.
Orchestra a început din nou să cânte.
Radu și-a ridicat paharul.
— Mai încercăm o dată?
M-am uitat la el.
— Cu alte pahare.
A izbucnit în râs.
Și eu odată cu el.
Câteva săptămâni mai târziu, Carmen mi-a trimis un mesaj.
Nu era lung.
Nu încerca să se justifice.
Își cerea iertare.
I-am răspuns că iertarea poate veni într-o zi, dar încrederea va trebui câștigată.
Pentru că unele limite, odată încălcate, nu se repară cu bani, cu influență sau cu un simplu „îmi pare rău”.
Iar Carmen învățase asta în cel mai neașteptat mod.
În ziua în care pregătise un pahar pentru nora pe care voia s-o umilească…
și ajunsese să bea chiar ea din el.