Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei a rămas cu foaia în mână, nemișcat.
Mama lui s-a apropiat imediat.
— Ce scrie acolo?
El n-a răspuns.
Am văzut cum privirea îi alerga peste rânduri, apoi spre mine.
— Ai blocat contul?
— Accesul tău la contul meu, l-am corectat.
— Ioana, ce naiba faci?
Am coborât cele două trepte și m-am oprit în fața lui.
— Exact ce mi-ai cerut. Îți demonstrez ce este al meu.
Andrei a scos următoarea foaie din plic.
Era copia actului de proprietate.
— Citește numele proprietarului, i-am spus.
Elena, sora lui, s-a apropiat și a privit peste umărul lui.
— Andrei… aici apare doar Ioana.
Mama lui s-a întors spre mine.
— Dar Andrei ne-a spus că el a cumpărat casa.
— Știu ce v-a spus.
Privirea ei s-a mutat încet spre fiul ei.
— Andrei?
El a mototolit colțul foii.
— Suntem căsătoriți. Nu contează pe numele cui este.
— Pentru tine ieri conta foarte mult, i-am spus. Atât de mult încât m-ai amenințat că mă dai afară.
Tatăl lui și-a întors capul brusc.
— Ai spus asta?
Andrei l-a ignorat.
— Deschide ușa și discutăm înăuntru.
— Nu.
Un singur cuvânt.
Pentru prima dată, Andrei părea să nu știe ce să facă cu el.
— Cum adică „nu”?
Am arătat spre valize.
— Părinții tăi și Elena nu se mută aici.
Mama lui a pufnit.
— Ioana, suntem familie.
— Tocmai de aceea trebuia să fiu întrebată înainte să vă găsesc cu bagajele la ușă.
— Andrei ne-a spus că este stabilit!
— A stabilit singur.
Elena a lăsat mânerul valizei.
— Eu n-am știut că tu nu ești de acord.
Am privit-o.
— Te cred. Problema mea nu este cu tine.
Andrei a scos și celelalte foi.
Atunci expresia lui s-a schimbat din nou.
Nu mai era doar furios.
Era speriat.
— De unde ai astea?
— Din contul meu.
Mama lui s-a apropiat.
— Ce sunt?
Am răspuns înaintea lui:
— Transferurile făcute de Andrei către familia voastră.
S-a făcut liniște.
Tatăl lui s-a încruntat.
— Ce transferuri?
— Cele despre care eu nu știam.
Andrei a ridicat vocea:
— Aveam acces la cont!
— Pentru cheltuielile casei. Nu ca să trimiți bani pe ascuns.
— Nu i-am furat! Mi-am ajutat familia!
— Cu banii mei.
Mama lui a pălit.
Elena s-a uitat când la mine, când la fratele ei.
— Stai puțin. Banii pe care mi i-ai dat după divorț…
Andrei n-a răspuns.
— Mi-ai spus că sunt economiile tale.
Tatăl lui a intervenit:
— Și banii pentru renovarea apartamentului nostru?
Din nou, tăcere.
Atunci au început să înțeleagă.
Andrei nu fusese omul generos și prosper care îi ajuta pe toți.
Fusese generos cu banii altcuiva.
— Cât? a întrebat tatăl lui.
— Destul cât să discut deja cu banca și cu un avocat, am spus.
Andrei s-a întors spre mine.
— Ai chemat un avocat?!
— Da.
— Pentru niște bani?
L-am privit câteva secunde.
— Nu, Andrei. Pentru faptul că omul cu care m-am căsătorit m-a amenințat că mă aruncă din casa cumpărată de mine, după ce a decis singur cine va locui în ea. Banii doar m-au făcut să verific cât de multe nu știam.
Mama lui s-a așezat pe una dintre valize.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, nu avea nimic de spus.
Andrei însă încă încerca să recâștige controlul.
— Bine. Am greșit. Intrăm, discutăm și rezolvăm.
A făcut un pas spre ușă.
M-am așezat în fața lui.
— Tu nu intri.
A râs neîncrezător.
— Sunt soțul tău.
— Pentru moment.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că am vorbit cu avocatul și despre divorț.
— Pentru o ceartă?!
— Nu divorțez din cauza unei certe. Divorțez pentru ceea ce am aflat după ea.
El a rămas cu ochii la mine.
Iar atunci Elena a spus încet:
— Andrei, hai să plecăm.
— Tu taci!
— Nu. Tu m-ai adus aici spunându-mi că Ioana ne vrea în casă. M-ai mințit.
Mama lui s-a ridicat.
— Și nouă ne-ai spus același lucru.
Andrei s-a uitat spre ei, de parcă nu-i venea să creadă că propria familie nu îi ținea partea.
Tatăl lui a luat una dintre valize.
— Fiule, ai făcut destul.
— Tata…
— Destul.
Pentru prima dată în acea după-amiază, Andrei și-a coborât privirea.
Eu am rămas în prag.
Nu triumfam.
Nu simțeam satisfacția pe care mi-o imaginasem.
Simțeam doar o liniște ciudată.
În mai puțin de două zile aflasem că omul în care avusesem încredere își însușise nu doar banii mei, ci și dreptul de a decide în locul meu.
Mama lui și-a luat geanta.
Înainte să coboare treptele, s-a întors.
— Ioana… eu chiar am crezut că ai fost de acord.
— Știu.
Elena și-a tras valizele după ea.
Tatăl lui a plecat fără să mă privească.
Andrei a rămas ultimul.
— Chiar arunci căsnicia noastră pentru asta?
Am clătinat încet din cap.
— Nu eu am aruncat-o.
Am privit foile din mâna lui.
— Tu ai făcut-o în ziua în care ai început să confunzi încrederea mea cu permisiunea de a lua ce vrei.
Nu mi-a răspuns.
— Și mai ales în ziua în care mi-ai spus că mă poți da afară din propria casă.
I-am luat actul de proprietate din mână.
— Mi-ai cerut să demonstrez că este a mea.
Am ridicat documentul.
— Acum știi.
Am intrat și am închis ușa.
De partea cealaltă s-a făcut liniște.
În lunile următoare, lucrurile nu s-au rezolvat ca într-un film.
Au urmat avocați, documente, discuții despre bani și un divorț pe care, cu numai câteva săptămâni înainte, nu mi-aș fi imaginat că îl voi cere.
Dar accesul lui Andrei la banii mei dispăruse.
Iar eu nu mai eram dispusă să ignor ceea ce făcuse.
Într-o dimineață, câteva luni mai târziu, stăteam singură pe terasa vilei cu o cafea în mână.
Casa era liniștită.
La început, liniștea aceea mă speriase.
Apoi am înțeles ceva.
Nu cumpărasem vila ca să demonstrez că sunt bogată.
O cumpărasem pentru că, după ani de muncă, îmi doream un loc în care să mă simt acasă.
Iar o casă nu devine „a familiei” atunci când cineva îți ia cheile, banii și dreptul de a decide.
Devine a familiei când cei din ea te respectă.
Andrei îmi spusese:
„Atunci demonstrează.”
Am demonstrat.
Dar nu că vila era a mea.
Ci că viața mea era.