Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mihai a rămas în prag, privindu-mă.
— Ce înseamnă că „o să aflu”?
— Exact ce am spus.
Am ridicat geanta și m-am întors spre poartă.
— Eliza!
M-am oprit.
— Ce ai în dosarul ăla?
Deci îl observase.
M-am întors spre el.
— Ceva ce trebuia să verific de mult.
Femeia din spatele lui și-a strâns halatul meu în jurul corpului.
— Mihai, despre ce vorbește?
— Despre nimic. Intră în casă.
Am zâmbit amar.
Cu două săptămâni înainte, chiar în seara dinainte să plec la mama, găsisem într-un sertar niște copii după acte pe care nu le mai văzusem.
Mihai făcuse în ultimele luni mai multe mișcări financiare despre care nu-mi spusese nimic.
Iar printre documente era și o copie după actele casei.
Atunci îmi spusese că sunt doar „hârtii pentru bancă”.
Nu-l crezusem.
De aceea le fotografiasem și vorbisem cu un avocat.
Răspunsul lui fusese suficient cât să-mi dea fiori:
— Nu semnați nimic și anunțați-mă imediat dacă soțul dumneavoastră încearcă să înstrăineze imobilul.
Nu-mi imaginasem că va încerca atât de repede.
Am mers la o pensiune din apropiere și am sunat avocatul.
Când i-am spus că Mihai pretindea că vânduse casa, a tăcut câteva secunde.
— A spus că actele au fost semnate?
— Ieri.
— Atunci mâine dimineață ne vedem.
— E grav?
— Pentru soțul dumneavoastră, s-ar putea să fie.
A doua zi, la nouă, eram în biroul lui.
A pus în fața mea documentele pe care le adusesem și mi-a explicat lucrurile mult mai simplu decât îmi imaginasem.
Mihai figura în acte ca proprietar al casei, dar asta nu însemna că putea ignora automat drepturile și banii investiți de mine în timpul căsniciei.
Mai ales că existau dovezi clare privind contribuția mea la achiziție și la rate.
— Vânzarea nu vă șterge pur și simplu drepturile, mi-a spus avocatul. Iar dacă există nereguli în actele folosite sau în modul în care a fost făcută tranzacția, avem motive serioase să o contestăm.
Am simțit cum furia din mine începea să fie înlocuită de o liniște rece.
Mihai mă aruncase în frig convins că rezolvase totul printr-o semnătură.
Nu rezolvase.
Abia deschisese cutia.
În aceeași zi au început verificările.
Și atunci a apărut problema pe care Mihai nu mi-o spusese.
Banii obținuți din presupusa vânzare nu se aflau într-un cont comun.
Fuseseră direcționați către un cont pe care îl controla doar el.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
Nu încercase doar să mă scoată din casă.
Își pregătise plecarea cu banii.
L-am sunat.
A răspuns aproape imediat.
— În sfârșit. Unde ești?
— Cu avocatul.
Tăcere.
— Ce avocat?
— Cel despre care ar fi trebuit să te gândești înainte să schimbi încuietoarea.
Vocea i s-a schimbat.
— Eliza, hai să nu facem prostii. Putem discuta.
Cu o seară înainte nu voia să discutăm.
Atunci eram femeia care trebuia să-și ia geanta și să dispară.
Acum voia dialog.
— Unde este femeia care purta halatul meu?
— Nu o băga pe ea în asta.
Am închis ochii.
— Ai dreptate. Problema mea nu este cu ea.
— Exact.
— Problema mea e cu soțul meu.
A tăcut.
— Mihai, vreau să-mi pregătești lucrurile personale. Și să nu mai atingi niciun document.
— Mă ameninți?
— Nu. Te informez.
Am închis.
Câteva zile mai târziu ne-am întâlnit din nou, de data aceasta în prezența avocaților.
Mihai nu mai semăna deloc cu bărbatul care mesteca nepăsător un măr în timp ce mă lăsa să îngheț la ușă.
Era agitat.
— Putem rezolva fără scandal, a spus.
— Sigur.
Pentru o clipă a părut ușurat.
— Casa rămâne în discuția avocaților. Banii vor fi verificați. Iar noi divorțăm.
A ridicat brusc capul.
— Pentru atât?
M-am uitat la el.
— „Atât” înseamnă că, în timp ce eu îmi îngrijeam mama, tu ai schimbat încuietoarea, ai adus altă femeie în casa noastră și ai încercat să dispui de bunurile noastre fără să-mi spui.
— Căsnicia noastră era terminată oricum.
— Atunci trebuia să ai curajul să-mi spui.
N-a mai răspuns.
Lucrurile au durat luni, nu câteva zile.
Au fost acte, verificări, discuții despre contribuțiile fiecăruia și despre tranzacția pe care Mihai încercase s-o facă.
Nu a existat nicio minune.
Doar documente pe care, din fericire, avusesem inspirația să le păstrez și decizia de a nu mai accepta explicațiile lui.
În cele din urmă, situația patrimonială a fost rezolvată prin avocați, iar eu mi-am recuperat partea care mi se cuvenea.
Dar nu am mai vrut casa.
Pentru mine, locul acela murise în seara în care stătusem în frig și văzusem o străină purtând halatul primit de la propriul meu soț.
Mi-am cumpărat un apartament mai mic în Brașov.
În prima seară, mama m-a sunat.
— Ai ajuns bine, mamă?
— Da.
— Și cum e?
M-am uitat în jur.
Nu aveam încă perdele. În sufragerie erau cutii, iar masa era una pliantă.
Dar cheia din mâna mea deschidea ușa.
Și nimeni nu putea să-mi spună că nu aveam voie să intru.
— E acasă, mamă.
După ce am închis telefonul, am deschis una dintre cutii.
Deasupra hainelor era un halat nou.
Nu vișiniu.
Pe acela îl lăsasem în urmă.
L-am îmbrăcat, mi-am făcut un ceai și m-am așezat lângă fereastră.
Mihai crezuse că cea mai mare lovitură pe care mi-o putea da era să mă lase în frig și să-mi spună:
„Am vândut deja casa. Pleacă.”
S-a înșelat într-un singur lucru.
În seara aceea nu mă alungase de acasă.
Îmi arătase doar că acolo nu mai fusese casa mea de mult.