Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mai târziu am aflat ce se întâmplase în cele 19 minute după ce plecasem.
Lucian rămăsese la masă, încercând să transforme totul într-o glumă.
— Las-o, mamă. Până mâine îi trece.
Margareta era încă încântată.
— Unde să se ducă? După cincisprezece ani? O să vadă ea cum e când trebuie să se descurce singură.
Apoi Lucian ridicase paharul.
Băuse aproape toată după-amiaza, mâncase foarte puțin și ignorase de câteva zile niște stări de rău pe care mi le ascunsese. Spusese că e obosit de la serviciu și că n-are nevoie de doctor.
Numai că, în seara aceea, corpul lui n-a mai ținut cont de orgoliu.
S-a ridicat de la masă și s-a dezechilibrat.
Paharul i-a scăpat din mână și s-a spart.
— Lucian? a strigat Margareta.
El a încercat să răspundă, dar s-a prins de marginea mesei.
Apoi s-a prăbușit.
În câteva secunde, terasa pe care toți râseseră de mine s-a umplut de țipete.
Cineva a sunat la 112.
Margareta s-a aplecat lângă fiul ei și a început să strige:
— Sunați-o pe Oana! Unde e Oana?!
O verișoară m-a sunat de trei ori.
N-am auzit telefonul.
Eram deja într-un autobuz spre Brașov, cu geanta lângă mine și dosarul pentru interviu strâns la piept.
Abia când am coborât am văzut apelurile.
Am sunat înapoi.
— Oana, vino repede! Lucian s-a prăbușit! Îl duce ambulanța la spital!
Pentru o clipă, am închis ochii.
Cu câteva ore înainte, aș fi abandonat totul și aș fi fugit la el.
Așa făcusem cincisprezece ani.
— La ce spital îl duc?
Mi-au spus.
— Bine. Sper să fie bine.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Nu vii?
Am privit dosarul din mâna mea.
— Nu în seara asta.
— Dar e soțul tău!
— Știu. Și are lângă el aproape treizeci de oameni. Când eu am avut nevoie ca măcar unul dintre ei să spună „ajunge”, n-a spus nimeni nimic.
Am închis.
Nu pentru că îmi doream să pățească ceva.
Ci pentru că înțelesesem, în sfârșit, că a iubi pe cineva nu înseamnă să accepți orice.
Am dormit în noaptea aceea la prietena mea, Adriana.
Dimineață mi-a împrumutat un sacou și o fustă neagră.
Când m-am privit în oglindă, mi-am amintit de rochia bleumarin tăiată și pentru o secundă mi-au dat lacrimile.
Adriana mi-a pus mâna pe umăr.
— Oana, interviul nu este despre rochie.
Avea dreptate.
La ora nouă am intrat în clădirea companiei.
Pentru prima dată după ani întregi, nimeni nu-mi spunea să aduc farfurii, să strâng masa sau să tac.
M-au întrebat despre mine.
Despre engleza pe care o studiasem noaptea.
Despre organizare.
Despre cei cincisprezece ani în care administrasem practic singură o casă, bugete, facturi, programări și toate problemele unei familii.
La final, directoarea s-a uitat peste CV.
— Ați stat mult timp în afara pieței muncii.
Mi s-a strâns stomacul.
— Da.
— De ce vreți să reveniți acum?
M-am gândit la Margareta.
La foarfecă.
La bucata de material căzută pe podea.
— Pentru că am înțeles că, dacă mai aștept ca altcineva să-mi dea voie să-mi construiesc viața, s-ar putea să aștept pentru totdeauna.
Femeia m-a privit câteva secunde.
Apoi a zâmbit.
— Asta este probabil cel mai sincer răspuns pe care l-am primit săptămâna aceasta.
Am plecat fără să știu rezultatul.
În fața clădirii, telefonul a sunat.
Era Margareta.
Am răspuns.
— Lucian este stabil, mi-a spus. Medicii spun că a fost un episod de leșin favorizat de deshidratare, alcool și epuizare. Îl mai țin sub observație.
Am simțit o ușurare sinceră.
— Mă bucur că este bine.
A urmat o pauză.
— Oana… despre ieri…
Pentru prima dată, Margareta nu mai avea vocea aceea sigură.
— N-ar fi trebuit să râd.
Am rămas tăcută.
— Și Lucian n-ar fi trebuit să facă ce a făcut.
— Nu, n-ar fi trebuit.
— Vii acasă?
M-am uitat la oamenii care treceau grăbiți pe trotuar.
— Nu.
— Dar acum, după ce s-a întâmplat…
— Tocmai pentru că s-au întâmplat toate astea.
Nu mai aveam nimic de explicat.
În după-amiaza aceea m-a sunat și Lucian.
— Mama mi-a spus că n-ai venit.
— Ai avut medici și familia lângă tine.
— Sunt soțul tău, Oana.
— Iar eu sunt soția ta, Lucian. Și ieri mi-ai tăiat rochia în fața a treizeci de oameni în timp ce mama ta râdea.
N-a răspuns.
— A fost o prostie. Băusem.
— Foarfeca era în mâna ta și când ai luat-o, și când ai venit spre mine, și când ai tăiat.
Din nou, tăcere.
— Îmi pare rău, a spus în cele din urmă.
Era prima dată după foarte mult timp când îl auzeam spunând asta.
Dar uneori un „îmi pare rău” vine după ce ceva s-a rupt deja.
Și nu vorbeam despre rochie.
Trei zile mai târziu am primit un e-mail.
Am deschis mesajul cu mâinile tremurând.
Fusesem acceptată.
Salariul nu era spectaculos. Funcția nu avea nimic impresionant.
Pentru mine însă însemna enorm.
Însemna bani câștigați de mine.
Un program al meu.
Oameni care mă strigau pe nume, nu din bucătărie.
Am închiriat o garsonieră mică în Brașov și am început de la zero.
În prima zi de serviciu am purtat fusta Adrianei și o cămașă albă pe care mi-am cumpărat-o singură.
Câteva săptămâni mai târziu, când am primit primul salariu, am trecut prin fața unui magazin de haine.
În vitrină era o rochie bleumarin.
Aproape aceeași nuanță.
Am intrat și am probat-o.
Vânzătoarea m-a întrebat:
— Pentru vreo ocazie specială?
M-am privit în oglindă.
De data aceasta nu mai vedeam femeia care se temea să cheltuiască niște bani fără permisiunea soțului.
— Nu, am spus zâmbind. Pentru mine.
Am cumpărat-o.
Iar atunci am înțeles ceva ce ar fi trebuit să înțeleg cu mulți ani înainte.
În seara aceea, Lucian îmi tăiase o rochie.
Dar, fără să știe, tăiase și ultimul fir care mă mai ținea legată de viața în care acceptasem să fiu umilită.
Și dintre toate lucrurile pe care le-am pierdut atunci, acela a fost singurul pe care nu mi-am dorit niciodată să-l primesc înapoi.