Partea 2-a, continuarea povestii 👉 Ana rămase câteva secunde în fața televizorului, incapabilă să se miște.
Reportajul se terminase.
Pe ecran apăruse altceva, dar ea continua să privească în același punct.
— Lenuța mea…
Apoi parcă se trezi.
Se aplecă după telecomandă, schimbă canalele, încercă să găsească din nou reportajul.
Nimic.
Nu reținuse decât câteva cuvinte: inaugurarea unei secții medicale, București și numele unei fundații.
În noaptea aceea, Ana nu dormi.
Dimineața merse la Claudia, vecina ei, al cărei nepot avea internet.
— Trebuie să găsim femeia asta.
Au căutat aproape două ore.
Apoi, pe ecranul laptopului, apăru fotografia.
Aceeași femeie.
Aceeași gropiță.
Sub fotografie era scris un nume.
Elena Ștefănescu.
Ana își duse mâna la gură.
Treizeci de ani se prăbușiră peste ea într-o singură secundă.
Fiica ei era vie.
Nu dispăruse.
Nu murise.
Trăise la București.
Elena devenise o femeie de afaceri cunoscută și finanța mai multe proiecte medicale.
Ana se așeză pe marginea scaunului.
Claudia o privi cu grijă.
— Ano…
— E ea.
— Ești sigură?
Ana atinse fotografia cu vârful degetului.
— O mamă își recunoaște copilul și după o sută de ani.
A doua zi dimineață își puse câteva lucruri într-o geantă și luă primul autobuz spre București.
Nu o interesa cine devenise Elena.
Nu o interesau banii, fotografiile sau oamenii importanți din jurul ei.
Voia un singur răspuns.
De ce?
Când ajunse la adresa fundației, Ana se opri în fața unei clădiri moderne din sticlă.
Își privi pentru o clipă paltonul vechi și pantofii uzați.
Apoi intră.
La recepție, o tânără îi zâmbi politicos.
— Cu ce vă pot ajuta?
— Vreau să vorbesc cu doamna Elena Ștefănescu.
— Aveți programare?
— Nu.
— Îmi pare rău, dar doamna Ștefănescu nu primește fără programare.
Ana strânse mânerul genții.
— Spuneți-i doar că a venit Ana.
— Ana…?
Bătrâna înghiți în sec.
— Mama ei.
Zâmbetul recepționerei dispăru.
Câteva minute mai târziu, o femeie elegantă coborî scările.
Ana o recunoscu înainte ca aceasta să ajungă la jumătatea lor.
Era femeia de la televizor.
Dar acum îi vedea ochii.
Ochii copilului pe care îl crescuse.
Elena se opri.
Geanta pe care o ținea îi alunecă puțin din mână.
— Mamă…
Ana simți că îi tremură genunchii.
Timp de treizeci de ani își imaginase momentul acesta.
Crezuse că va alerga spre ea.
Că o va îmbrățișa.
Că va plânge.
Dar nu făcu nimic.
— Ești vie, spuse doar.
Elena coborî ultimele trepte.
— Mamă, eu…
— Ești vie.
— Da.
Ana o privi lung.
— Atunci de ce nu ai venit?
Elena coborî ochii.
Au urcat într-un birou unde nimeni nu le putea auzi.
Elena îi puse un pahar cu apă în față.
Ana nu-l atinse.
— Vorbește.
Elena se așeză.
— La început voiam să mă întorc.
— Și?
— Mi-a fost rușine.
Ana încruntă sprâncenele.
— Rușine de ce?
Elena își frământă mâinile.
Nu mai era femeia sigură de la televizor.
Pentru câteva clipe părea din nou fata de șaptesprezece ani.
— Am abandonat facultatea după primul an.
Ana încremeni.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că tu te sacrificaseși pentru mine. Tot satul știa că plecasem la București să ajung cineva. Cum să mă întorc și să spun că am eșuat?
Elena îi povesti.
Lucrase într-un magazin, apoi la recepția unei firme. Învățase contabilitate, schimbase slujbe, cunoscuse oameni care o ajutaseră și, încet, își construise o altă viață.
— Cu cât trecea timpul, cu atât era mai greu să mă întorc.
Ana o asculta fără s-o întrerupă.
— Și scrisorile mele?
Elena își plecă privirea.
— Le-am primit.
Ana simți ceva rece în piept.
— Pe toate?
— Aproape pe toate.
— Și nu mi-ai răspuns.
— Nu.
— Treizeci de ani, Elena.
— Știu.
— Nu. Nu știi.
Ana se ridică.
— Eu am stat în fiecare sâmbătă în stație.
Elena își acoperi gura.
— Ce?
— În fiecare sâmbătă. La autobuzul de prânz.
Lacrimile îi apărură în ochi.
— Mamă…
— Vara. Iarna. Pe ploaie. Când mă dureau picioarele. Când eram bolnavă. Eu tot veneam.
Elena începu să plângă.
Dar Ana nu terminase.
— Credeam că poate nu poți. Că poate ți s-a întâmplat ceva. M-am rugat ani întregi doar să fii vie.
Elena se ridică și ea.
— Îmi pare rău.
— De ce nu ai venit măcar o singură dată?
Elena tăcu.
Și tocmai acea tăcere o făcu pe Ana să înțeleagă.
— Mai este ceva.
Elena se întoarse spre fereastră.
— Spune-mi.
— Mamă…
— Spune.
Elena își șterse obrajii.
— Am venit.
Ana simți că i se taie respirația.
— Când?
— Acum vreo cincisprezece ani.
În cameră se făcu liniște.
— Până unde?
Elena abia mai putea vorbi.
— Până în sat.
Ana se sprijini de marginea mesei.
— Și de ce nu ai ajuns acasă?
Elena închise ochii.
— Pentru că te-am văzut.
Ana nu înțelese.
— Unde?
Răspunsul veni aproape în șoaptă.
— În stație.
Pentru o clipă, Ana avu impresia că auzise greșit.
— M-ai văzut?
Elena dădu din cap.
— Era sâmbătă. Venisem cu mașina unui coleg. Când ne apropiam de sat, te-am văzut pe bancă.
Ana nu mai respira.
— Stăteai acolo cu o sacoșă lângă tine și te uitai spre șosea.
— Și?
Elena izbucni în plâns.
— Mi-a fost frică.
— De mine?
— De ce trebuia să-ți spun. De tot ce făcusem. De anii în care nu răspunsesem. I-am spus șoferului să nu oprească.
Ana se așeză încet.
Acesta era adevărul pe care nu și-l imaginase nici în cele mai grele nopți.
Fiica ei trecuse pe lângă ea.
O văzuse.
Știuse că o așteaptă.
Și plecase mai departe.
— Mamă, am fost lașă.
Ana ridică ochii.
Vocea îi era liniștită.
— Lașitatea se întâmplă o dată, Elena.
Fiica ei tăcu.
— Tu ai făcut aceeași alegere în fiecare zi.
Elena începu să plângă și mai tare.
Ana își luă geanta.
— Unde pleci?
— Acasă.
— Mamă, te rog. Dă-mi voie să repar.
Ana se opri în dreptul ușii.
— Treizeci de ani nu se repară într-o după-amiază.
Și plecă.
În săptămânile următoare, Elena o sună.
Ana nu răspunse de fiecare dată.
Elena îi scrise.
De data aceasta, mama era cea care hotăra când deschide scrisorile.
Apoi Elena veni în sat.
Prima dată, Ana îi făcu o cafea și vorbiră o oră.
A doua oară, două.
Nu existau îmbrățișări miraculoase și nici cuvinte care să șteargă trecutul.
Doar două femei care încercau să construiască ceva peste treizeci de ani de tăcere.
Elena începu să vină tot mai des.
Ana nu-i ceru bani.
Nu voia casă nouă.
Nu voia nimic din viața pe care fiica ei și-o construise la București.
Voia timp.
Iar Elena, pentru prima dată, i-l dădea.
Au trecut aproape doi ani.
Într-o sâmbătă, puțin înainte de prânz, Ana își puse paltonul.
Ieși din curte și porni spre stație.
Se așeză pe aceeași bancă.
La ora douăsprezece, autobuzul apăru după curbă.
Ana nu se ridică.
Ușile se deschiseră.
Coborâră doi bărbați, o femeie cu un copil și, ultima, o femeie cu părul castaniu și o geantă mică pe umăr.
Elena.
De data aceasta venise singură.
Se apropie de bancă.
— Mamă.
Ana se uită la ea.
Apoi se trase puțin într-o parte și îi făcu loc.
— Așază-te.
Elena se așeză lângă ea.
Autobuzul porni și dispăru după curbă.
Cele două rămaseră în liniște.
Ana privi șoseaua goală pe care o privise atâția ani.
Apoi își puse mâna peste mâna fiicei sale.
— Autobuzul a plecat deja, spuse ea încet. Acum nu mai avem unde să ne grăbim.
Elena își sprijini capul de umărul mamei.
Iar în sâmbăta aceea, pentru prima dată după treizeci și doi de ani, Ana nu mai aștepta pe nimeni.
Fiica ei era deja lângă ea.