Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei mă privi lung, de parcă încerca să decidă dacă vorbisem serios.
— Să ai posibilitatea să pleci? repetă el. De lângă mine?
— Dacă într-o zi ar fi fost nevoie.
— Și acum este?
Nu i-am răspuns imediat.
M-am așezat la masă.
— Andrei, îți amintești când Oana m-a numit prima dată „întreținută”?
Oftă.
— Iar începem?
Exact reacția aceea.
Am zâmbit trist.
— Da. Exact despre asta vorbesc.
— Raluca, Oana vorbește mult. Știi cum e.
— Știu. Dar mai știu și cum ești tu.
Tăcu.
— De fiecare dată când mă jignea, îmi spuneai să n-o bag în seamă. Când mama ta amintea că stăm „în casa ei”, tăceai. Când eu plăteam renovări într-un apartament care nu era al meu, era normal. Acum, când apartamentul se vinde, economiile mele au devenit brusc economiile familiei.
— Pentru că suntem căsătoriți!
— Suntem. Dar eu m-am simțit singură în familia asta de foarte multe ori.
Se ridică și începu să se plimbe prin bucătărie.
— Bine. Am greșit că n-am intervenit. Îmi pare rău. Dar avem două luni. Ce vrei să facem?
Am deschis telefonul.
— Eu știu deja ce voi face.
I-am arătat un anunț.
Un apartament cu trei camere, luminos, într-un cartier liniștit. Nu era luxos. Dar avea o cameră pentru Ilinca, o bucătărie frumoasă și o școală bună în apropiere.
— L-am văzut săptămâna trecută.
Andrei se uită la mine.
— Fără mine?
— Da.
— Și?
— Am făcut o ofertă.
Fața i se schimbă.
— Ai cumpărat un apartament?
— Am plătit avansul. Restul îl acopăr prin credit.
— Pe numele cui?
Întrebarea aceea spunea aproape tot.
— Pe numele meu.
Andrei se lăsă pe scaun.
— Deci chiar vrei să pleci.
— Vreau ca eu și Ilinca să avem un loc în care nimeni să nu ne poată spune că ne face o favoare lăsându-ne să locuim acolo.
— Dar eu?
L-am privit.
— Asta trebuie să hotărăști tu.
— Cum adică?
— Eu nu-ți cer să alegi între mine și mama ta. Nici între mine și sora ta. Îți cer doar să hotărăști dacă vrei să fii soțul meu sau omul care stă lângă mine și tace când ceilalți mă umilesc.
Pentru prima dată, Andrei nu încercă să se apere.
În următoarele zile, atmosfera din casă deveni apăsătoare.
Doina organiza acte pentru vânzare.
Oana venea aproape zilnic și discuta despre mașina pe care urma să și-o cumpere.
Iar Andrei tăcea.
Din nou.
Numai că de data aceasta eu nu mai așteptam nimic.
Semnasem actele pentru apartament.
Începusem să împachetez lucrurile Ilincăi.
Câteva haine.
Cărțile ei.
Jucăriile preferate.
Fotografiile noastre.
Când Oana văzu cutiile, izbucni în râs.
— Ce faci? Te muți la chirie?
— Nu.
— Atunci unde?
— În apartamentul meu.
Se opri.
— Care apartament?
— Cel pe care l-am cumpărat.
Doina ieși din bucătărie.
— Ai cumpărat apartament?
— Da.
— Cu ce bani?
M-am uitat spre Oana.
— Cu banii pe care o „întreținută” a reușit să-i economisească muncind.
Oana se înroși.
— Ce figură ai prins! Dacă n-ar fi fost mama să vă lase să stați aici, nu strângeai nimic!
— Mama ta ne-a oferit un acoperiș și i-am fost recunoscătoare. Dar eu am plătit ani întregi în casa asta. Nu-mi datorează nimeni nimic și nici eu nu vă datorez vouă viitorul meu.
— Andrei! spuse Oana. Tu o auzi?
El stătea lângă ușă.
Pentru o secundă am avut senzația că urmează replica obișnuită:
„Raluca, lasă de la tine.”
Dar Andrei se uită la sora lui.
— Da. O aud.
— Și nu spui nimic?
— Ba da.
Se apropie.
— Încetează s-o mai numești întreținută.
Oana rămase cu gura întredeschisă.
— Poftim?
— Ai auzit. Raluca a muncit în toți anii ăștia. A plătit aici mai mult decât ai plătit tu vreodată. Și eu trebuia să-ți spun asta de mult.
Am simțit un nod în piept.
Era exact fraza pe care așteptasem ani întregi s-o aud.
Doar că acum venise prea târziu.
Oana plecă trântind ușa.
Doina îl privi dezamăgită.
— Pentru o femeie îți întorci propria familie împotriva ta?
Andrei răspunse încet:
— Mamă, Raluca este familia mea.
Am închis ochii o clipă.
Altădată, acele cuvinte ar fi reparat enorm.
Acum doar îmi confirmau cât de puțin cerusem, de fapt.
În ziua mutării, Andrei mă ajută să duc cutiile la mașină.
Nu încercă să mă oprească.
Ilinca era încântată.
— Mami, chiar o să am camera mea?
— Chiar o să ai.
— Și pot să-mi pun stelele alea luminoase pe tavan?
Am râs.
— Câte vrei.
Când am ajuns la ultima cutie, Andrei rămase lângă portbagaj.
— Raluca…
M-am întors.
— Nu vreau să vă pierd.
— Atunci nu ne pierde.
— Dar tu pleci.
— Din apartamentul mamei tale. Nu ți-am spus că trebuie să dispari din viața noastră.
Păru surprins.
— Adică mai avem o șansă?
— Nu știu.
Am preferat adevărul.
— Nu pot să uit totul doar pentru că ieri ai spus în sfârșit ceea ce trebuia să spui acum trei ani.
Dădu încet din cap.
— Ce trebuie să fac?
— Să nu-mi promiți nimic. Arată-mi.
Am plecat cu Ilinca.
Prima seară în apartamentul nou a fost ciudată.
Nu aveam toate mobilele.
În sufragerie erau încă două cutii nedesfăcute, iar masa era una pliabilă.
Am comandat pizza și am mâncat pe podea.
Ilinca alerga dintr-o cameră în alta.
— Mami, aici e casa noastră?
M-am uitat în jur.
Pereți simpli.
O canapea mică.
Cutii.
Și o liniște în care nimeni nu putea să-mi amintească faptul că eram tolerată.
— Da, iubita mea.
— A noastră?
Am zâmbit.
— A noastră.
Andrei nu s-a mutat imediat cu noi.
Și asta a fost alegerea mea.
În lunile următoare a început să vină să o vadă pe Ilinca. Apoi rămânea la cafea.
Nu mai permitea familiei lui să vorbească despre mine cum o făcuse înainte.
Când Oana a încercat din nou să facă o glumă despre „banii mei secreți”, Andrei a oprit-o înainte să apuc eu să spun ceva.
Pentru prima dată, nu mai trebuia să mă apăr singură.
Dar nici nu m-am grăbit să-l primesc înapoi.
Pentru că învățasem ceva ce nu mai puteam uita:
iubirea nu înseamnă să aștepți ani întregi ca cineva să găsească, în sfârșit, curajul să fie de partea ta.
Câteva luni mai târziu, Andrei stătea în bucătăria apartamentului meu, montând un raft pe care Ilinca îl voia pentru cărți.
S-a uitat spre mine.
— Mai ții banii separat?
— Da.
A zâmbit.
— Bine.
— Nu te deranjează?
— Nu.
A lăsat șurubelnița jos.
— Acum înțeleg. Nu banii erau problema. Faptul că ai simțit nevoia să-i strângi fără să-mi spui… aia era problema. Și eu am creat-o.
Nu i-am răspuns.
M-am apropiat și i-am întins cafeaua.
Nu știam încă dacă mariajul nostru avea să supraviețuiască.
Dar știam că, dacă rămâneam, aveam să rămân pentru că alegeam.
Nu pentru că n-aveam unde să plec.
Iar dacă într-o zi aveam să plec definitiv, nu aveam să ies pe ușă speriată și cu mâinile goale.
Pentru că cei 450.000 de lei nu fuseseră niciodată adevărata mea plasă de siguranță.
Adevărata siguranță era faptul că învățasem să nu-mi mai pun întreaga viață în mâinile unui om care, atunci când trebuia să mă apere, alesese să tacă.
Uneori, o căsnicie nu se destramă din cauza unei mari trădări.
Se destramă puțin câte puțin, în toate momentele în care unul dintre soți așteaptă să audă:
„Ajunge. Nu ai voie să vorbești așa cu soția mea.”
Iar celălalt nu spune nimic.