Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama ținea fermoarul poșetei între degete, dar parcă nu mai avea curaj să-l deschidă.
— Mamă, cine te sperie? am întrebat.
S-a uitat la Gabriel, apoi la mine.
— Un bărbat pe nume Andrei Popescu.
Numele nu-mi spunea nimic.
— Cine este?
Mama a deschis poșeta și a scos o foaie împăturită de mai multe ori.
Mi-a întins-o.
Era un extras de cont.
La început am văzut doar șirurile de cifre. Apoi am observat transferurile.
Unul.
Încă unul.
Și încă unul.
Sume tot mai mari, trimise aceluiași om.
— Ce sunt banii ăștia?
Mama și-a coborât privirea.
— El spune că este fiul tatălui tău.
Am simțit că nu mai aud zgomotul restaurantului.
— Ce-ai spus?
— Înainte să mă cunoască pe mine, tatăl tău a avut o relație cu altă femeie. Știam despre ea. Dar mi-a spus că se terminase cu mult înainte să ne căsătorim.
Tata murise de nouă ani.
Pentru mine fusese omul liniștit care repara câte ceva prin casă duminica, se plângea de facturi și vorbea foarte rar despre trecut.
— Și omul ăsta de unde a apărut?
— M-a contactat după moartea tatălui tău. Mi-a arătat niște scrisori vechi și fotografii. Știa lucruri despre el pe care un străin n-ar fi trebuit să le știe.
— Și l-ai crezut?
— Nu imediat. Mi-a spus să facem un test.
Am simțit cum mi se usucă gâtul.
— Ce test?
— De rudenie. A spus că rezultatul confirma că este fiul lui.
Gabriel luase între timp extrasul și urmărea transferurile.
— De aceea i-ai dat bani?
Mama dădu încet din cap.
— La început nu cerea mult. Spunea că tatăl tău îl abandonase și că eu trăiesc într-un apartament care ar fi trebuit să-i aparțină și lui. Am vrut să repar puțin din ce făcuse tatăl vostru.
— Cât i-ai dat?
Nu-mi răspunse.
Am luat foaia din mâna lui Gabriel.
Când am văzut totalul, mi s-a făcut rău.
— Mamă… sunt aproape toate economiile tale!
— Este fratele tău, Livia.
— Nu știm asta!
Câteva persoane de la mesele apropiate se întoarseră spre noi.
Mi-am coborât vocea.
— Și chiar dacă ar fi, de ce te temi de el?
Atunci mama începu să plângă.
Nu zgomotos.
Doar două lacrimi îi coborâră pe obraji.
— Pentru că acum nu mai cere.
— Ce face?
— Amenință.
Gabriel ridică imediat privirea.
— Ce fel de amenințări?
Mama își strânse mâinile.
— A spus că, dacă nu-i dau restul banilor, vine acasă.
Am înțeles atunci de ce mă rugase să o luăm cu noi.
Nu voise o vacanță.
Voise să fugă câteva zile.
— Ultimul transfer când l-ai făcut? întrebă Gabriel.
— Acum trei zile.
— Chiar înainte să plecăm?
Mama dădu din cap.
— Mi-a fost frică să rămân singură.
Dintr-odată mi-am amintit toate lucrurile care mă iritaseră.
Verificarea actelor.
Poșeta ținută permanent lângă ea.
Privirile spre ușă.
Teama de orice cheltuială.
Nu era cicăleală.
Era frică.
— De ce nu m-ai sunat?
Mama m-a privit.
— Pentru că în ultima vreme oftai de fiecare dată când te sunam.
Am încremenit.
— Mamă…
— Simțeam că te grăbești să închizi. Și m-am gândit că dacă vin și cu problema asta… o să te saturi definitiv de mine.
Aș fi vrut să-i spun că se înșela.
Dar adevărul era că, în ultimele luni, chiar mă uitasem la ceas când mă suna.
Îi răspunsesem grăbit.
Considerasem multe dintre temerile ei simple exagerări.
Mi-am întins mâna peste masă și i-am prins degetele.
— Arată-mi mesajele.
Ne-am întors la hotel.
Primele conversații cu Andrei păreau aproape normale.
Îi povestise despre copilăria lui, despre mama lui și despre tatăl meu.
Apoi tonul se schimbase.
„Locuiești în apartamentul lui, deci folosești ceva ce îmi aparține.”
Alt mesaj:
„Nu mă obliga să vin la tine.”
Apoi unul care mi-a înghețat sângele:
„Dacă Livia află, va fi și mai rău pentru ea.”
Ultimul sosise chiar în dimineața aceea:
„Până vineri transferă restul. Știu că ați plecat. Când te întorci, discutăm personal.”
Gabriel și cu mine ne-am privit.
— De unde știe că ai plecat?
— Cred că i-am spus că merg la mare.
În noaptea aceea aproape n-am dormit.
Dimineața, Gabriel a sunat un avocat pe care îl cunoștea.
Și atunci povestea a început să se destrame.
Prima surpriză:
apartamentul pentru care Andrei pretindea bani nu fusese niciodată al tatălui meu.
Mama îl cumpărase înainte de căsătorie.
A doua:
presupusul test de rudenie nu era un document oficial.
Mama nu mersese niciodată într-un laborator.
— Cum ați făcut testul?
— A venit Andrei la mine cu un kit. Am luat probele acasă și mi-a spus că le trimite el.
Am simțit cum furia îmi urcă în piept.
— Și rezultatul?
— Mi-a trimis o fotografie.
Avocatul ne-a spus foarte clar: nu aveam nicio dovadă serioasă că omul era cine pretindea că este.
Aveam însă altceva.
Amenințările.
Transferurile.
Mesajele.
Și un tipar evident de presiune asupra unei femei în vârstă.
Mama se făcu mică pe marginea patului.
— Deci am fost o bătrână proastă.
M-am așezat imediat lângă ea.
— Nu.
— I-am dat banii.
— Pentru că te-a speriat.
— Trebuia să-mi dau seama.
— Trebuia să-mi spui. Dar și eu trebuia să te fac să simți că poți să-mi spui.
Mama mă privi surprinsă.
I-am strâns mâna.
— Nu mai rezolvi singură nimic de acum înainte.
În aceeași zi am făcut demersurile necesare pentru a sesiza poliția și am blocat orice transfer viitor.
O vecină de încredere a mamei a fost anunțată, iar pentru întoarcerea acasă am stabilit să fie instalată o cameră la intrare.
Dar seara s-a întâmplat ceva mai important.
Am găsit-o pe mama pe balconul hotelului.
Privea marea.
— Livia, știi de ce am ales tocmai stațiunea asta?
— Nu.
— Am fost aici cu tatăl tău acum patruzeci de ani.
Am rămas lângă ea.
— Credeam că dacă mă întorc aici o să înțeleg ce fel de om a fost cu adevărat. Dacă Andrei e fiul lui, dacă m-a mințit…
— Și ai înțeles?
Mama privi valurile.
— Da.
— Ce?
— Că nu mai contează.
M-am întors spre ea.
— Dacă acel bărbat este sau nu fiul lui, adevărul trebuie aflat. Dar eu am trăit nouă ani încercând să plătesc pentru lucruri pe care poate le-a făcut tatăl tău.
Respiră adânc.
— Nu mai vreau.
Pentru prima dată de când venisem la mare, vocea mamei nu mai tremura.
A doua zi, chiar ea ne-a trezit.
— Hai la plajă.
Am privit-o surprinsă.
— Tu vorbești serios?
— Am venit până la mare. Măcar s-o văd.
La prânz s-a așezat la o cafenea de pe faleză și și-a comandat o cafea și un desert pe care, cu două zile înainte, le-ar fi considerat „risipă”.
Când a venit nota, a întins mâna prima.
— Astăzi plătesc eu.
— Mamă…
— Și nu comenta.
Apoi zâmbi.
— Mi-au mai rămas bani. Dar acum știu măcar cui nu trebuie să-i mai dau.
Am început toți trei să râdem.
După ce ne-am întors acasă, am aflat ceva care ne-a confirmat cele mai rele bănuieli.
Andrei chiar venise la blocul mamei.
Dar investigația a scos la iveală și altceva.
Mai existau două femei în vârstă cărora le spusese povești asemănătoare: rude uitate, datorii vechi, nedreptăți care trebuiau „reparate”.
Cel mai probabil, nu era deloc fiul tatălui meu.
Scrisorile și fotografiile vechi îi oferiseră suficiente informații ca să construiască o poveste credibilă.
Nu am recuperat toți banii.
O parte dintre ultimele transferuri au putut însă fi blocate, iar aproximativ o lună mai târziu, Andrei a fost reținut.
Dar schimbarea cea mai mare nu s-a petrecut cu el.
S-a petrecut cu mama.
A început să iasă mai des.
S-a înscris într-un grup de mers.
Și-a făcut două prietene noi.
Și într-o zi a apărut la mine purtând un palton roșu aprins.
Am rămas cu gura căscată.
— Tu ți-ai cumpărat asta?
— Da.
— Roșu?
— Ce are?
Am râs.
— Nimic. Îți stă foarte bine.
Un an mai târziu, eu și Gabriel ne pregăteam din nou să mergem la mare.
Mă gândeam dacă s-o invit și pe mama.
N-am mai apucat.
M-a sunat ea.
— Să nu vă faceți planuri cu mine. Plec și eu.
— Unde?
— La mare.
— Cu cine?
— Cu fetele.
„Fetele” erau două dintre prietenele ei.
Câteva zile mai târziu am primit o fotografie.
Mama stătea într-un restaurant, lângă o fereastră mare.
Purta o rochie viu colorată, avea în față un pahar cu limonadă și zâmbea într-un fel în care nu o mai văzusem de foarte mult timp.
Sub fotografie scrisese:
„Nu-ți face griji. Mi-am verificat pașaportul o singură dată.”
Am râs singură cu telefonul în mână.
În vacanța aceea crezusem că mama ne rugase s-o luăm cu noi pentru că îi era dor de mare.
Adevărul era că fugise de frică.
Dar poate că exact acolo, privind din nou marea după patruzeci de ani, înțelesese ceva ce uitase:
nu trebuia să-și petreacă restul vieții cerând voie să existe, plătind pentru greșelile altora și încercând să ocupe cât mai puțin loc.
Mai avea încă propria ei viață.
Și, în sfârșit, începuse s-o trăiască.