Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Din întunericul de sub brazi a apărut unchiul Gheorghe, fratele tatei.
Nu ținea pușca îndreptată spre nimeni, dar era suficient că o avea la umăr și că vorbea serios.
— Acasă la mamele voastre să glumiți, le-a spus. Și dacă mai aud că i-ați ieșit în drum fetei ăsteia, vin eu după voi.
Flăcăii au dat înapoi imediat.
— Glumeam, nea Gheorghe…
— Nu era nicio glumă. Cărați-vă.
Au plecat grăbiți, alunecând pe frunzele ude și înjurând în șoaptă.
Eu am rămas cu cuțitul în mână. Degetele îmi erau albe de cât de tare îl strânsesem.
Unchiul Gheorghe mi l-a luat ușor și l-a băgat înapoi în teacă.
— Ajunge, Doina. Hai sus.
Atunci am început să plâng.
Nu doar de frică. Plângeam de oboseală, de rușinea pe care încercaseră să mi-o bage în suflet, de palmele crăpate și de faptul că, în fiecare zi, trebuia să demonstrez că am voie să fac ceea ce tata făcuse o viață întreagă.
Unchiul a rămas cu mine la stână în noaptea aceea. A făcut focul, a pus mămăliga la ceaun și mi-a uns palmele cu untură.
Se uita la mâinile mele umflate și clătina din cap.
— Taică-tu avea mâinile la fel când era de vârsta ta, mi-a spus. Nu te rușina de ele. Sunt mâini de om care muncește.
Am rămas sus până la prima ninsoare.
Am învățat să întorc turma din vânt, să recunosc oaia bolnavă după mers, să fac brânza să nu se acrească și să dorm cu o ureche la câini.
Palmele mi s-au vindecat. Apoi s-au bătătorit.
Și, încet, n-am mai roșit când mă uitam la ele.
Ilinca de la prăvălie îmi trimitea, din când în când, sare, chibrituri sau mănuși groase. Într-o zi mi-a trimis și un bilet scris cu creionul:
„Ține-te tare, fata mea. Satul uită repede femeile puternice. Tu să nu te lași uitată.”
Aurel din Poiana a mai urcat o singură dată.
A umblat printre oi, le-a pipăit lâna și s-a strâmbat, ca și cum găsise ceva în neregulă.
— Tot slabe sunt, a zis. Dacă mai stai mult așa, nu mai iei nimic pe ele.
M-am apropiat de el.
— Nu sunt de vânzare.
— Acum două luni nici nu știai să le mulgi.
— Acum două luni nici tu nu credeai că o să le țin pe toate.
Aurel s-a uitat la mine lung.
— O să-ți pară rău.
— Mai rău mi-ar părea dacă ți le-aș da ție.
N-a mai urcat după aceea.
Când a căzut prima ninsoare, am coborât turma.
Le-am numărat de trei ori înainte să plec de la stână. Nouăzeci. Toate.
Ningea mărunt, iar clopotele lor sunau înfundat prin zăpadă. Când am intrat pe uliță, am văzut oameni la ferestre.
Tata era la poartă, sprijinit în cârje. Nu purta căciulă, deși era frig. Cineva îi spusese că vin.
N-a venit spre mine. A început să numere oile cu privirea.
Una.
Două.
Zece.
Cincizeci.
Nouăzeci.
Am oprit turma în fața lui.
— Sunt toate, tată, i-am spus. Nouăzeci. N-am pierdut niciuna.
Costache, omul care nu plânsese în fața nimănui nici când murise mama, și-a coborât privirea.
I s-au umplut ochii.
— Vino aici, fata mea.
M-am dus la el. M-a prins cu un braț de după cap, iar cu celălalt se sprijinea în cârjă. Mirosea a tutun și a casă. Eu miroaseam a fum, oaie și iarnă.
— Oile nu judecă, mi-a șoptit. Știu doar cine le îngrijește. Restul e zgomot.
Tata s-a întors încet la mers. A rămas cu un baston și cu dureri când se schimba vremea, dar în anul următor a urcat din nou la stână.
De data asta, nu mai lucra singur.
Lucram împreună.
Turma a crescut de la nouăzeci la o sută douăzeci. Apoi la o sută cincizeci. Vindeam brânză la târg, la Vatra Dornei, și miei primăvara. Banii nu au venit ușor, dar au venit cinstiți.
Peste câțiva ani, a urcat la stână un cioban dintr-un sat de peste vale. Îl chema Radu și venise să cumpere berbeci de prăsilă.
A stat o zi întreagă, uitându-se cum lucram.
Nu s-a strâmbat când am venit lângă el cu mâinile mirosind a lapte și fum.
La plecare, mi-a spus:
— Tu nu ții doar o turmă. Tu o cunoști pe fiecare.
Ne-am căsătorit după un an.
Acum avem un băiat care adoarme uneori în leagănul de la stână, cu câinii de pază la ușă, și două sute de oi pe care le îngrijim împreună.
Anul trecut, la un târg de la Câmpulung, am auzit doi oameni din satul meu vorbind despre brânza noastră. Nu m-au recunoscut, aveam basmaua trasă pe frunte.
— Cea mai bună brânză de pe vale, spunea unul unui client. O face ciobănița noastră. Femeie pricepută, rar găsești.
„Ciobănița noastră.”
Aceiași oameni care râdeau la prăvălie. Aceleași guri care spuneau că nu mă mai ia nimeni de nevastă. Aceiași ochi care se uitau la mine ca la o rușine a satului.
Am rămas o clipă cu coșul în mână.
Nu i-am înfruntat.
Nu le-am spus nimic.
M-am dus acasă și i-am povestit tatei. Stătea pe prispă, la soare, cu bastonul lângă el.
A ascultat, apoi a zâmbit cu jumătate de gură.
— Vezi? Zgomotul se stinge, fata mea. Oile rămân.
Și avea dreptate.
Unii oameni te judecă până când reușești.
După aceea, se laudă că te cunosc.