Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am privit palma întinsă a Cristinei, apoi fața ei.
— Vrei să-mi dai o femeie pe care nu o cunosc să locuiască în apartamentul meu cât lipsesc?
A zâmbit, de parcă eu complicam inutil lucrurile.
— Este verișoara mea. Lucrează la bancă, e o persoană serioasă. Nici n-o să observați că a stat acolo.
— Eu o să observ.
— Gabi, doar nu-ți cer apartamentul pentru totdeauna. Sunt patru zile.
— Răspunsul este nu.
Pentru prima dată, zâmbetul i-a dispărut.
— Serios? După tot ce ne-am ajutat una pe alta?
Am râs scurt.
— Tu nu m-ai ajutat niciodată.
— Pentru că nu mi-ai cerut.
— Nu ți-am cerut pentru că îmi cumpăr singură ce îmi trebuie.
Cristina și-a dat ochii peste cap.
— Ești foarte meschină.
— Iar tu ai ajuns să crezi că tot ce e al meu îți aparține.
A plecat trântind ușa apartamentului ei.
În seara aceea am scos caietul cu pătrățele și am făcut calculul final.
Trei ani. O sută patruzeci și opt de însemnări.
Sare, zahăr, cafea, unt, ouă, făină, lapte, ulei, mezeluri, orez, legume, brânză și chiar o sticlă de ulei de măsline pe care Gheorghe o adusese din Grecia.
Totalul: 784 de lei și 20 de bani.
Gheorghe s-a uitat peste umărul meu.
— Chiar ai de gând să-i ceri banii?
— Nu. Am de gând să nu-i mai dau nimic. Dar vreau să știe cât a luat.
Două zile mai târziu, Cristina a sunat iar la ușă.
Avea musafiri peste o oră și uitase să cumpere cafea.
— Dă-mi un pachet, te rog. Mâine îți aduc unul nou.
Am deschis ușa și i-am arătat foaia pe care o lipisem pe peretele din hol.
Pe ea scria:
„Produsele alimentare se oferă numai după achitarea datoriilor anterioare. Datoria Cristinei: 784,20 lei.”
A citit de două ori.
— Ce e prostia asta?
I-am întins caietul.
— Evidența ta.
A răsfoit câteva pagini. Fața i s-a schimbat.
— Tu ești întreagă la minte? Sunt câteva ouă și niște sare!
— Sunt trei ani în care ai promis că vei aduce înapoi și n-ai adus nimic.
— Mi le-ai dat de bunăvoie!
— Da. Pentru că te-am crezut vecina mea, nu clienta unui magazin fără plată.
Cristina a început să vorbească tot mai tare. Spunea că sunt zgârcită, că viața mea de pensionară trebuie să fie foarte tristă dacă stau să număr ouăle și că va afla tot blocul ce fel de om sunt.
Ușa de la capătul holului s-a deschis.
A ieșit tanti Ileana.
— Ce se întâmplă?
Cristina s-a întors imediat spre ea.
— Gabi îmi cere aproape opt sute de lei pentru niște mărunțișuri!
Am privit-o pe tanti Ileana.
— Cristina a împrumutat vreodată ceva și de la dumneavoastră?
Femeia a oftat.
— Zahăr, lapte, ouă… și cincizeci de lei pentru un taxi. Mi-a promis că îi aduce în aceeași seară.
Cristina s-a înroșit.
— Ți i-am dat!
— Nu, draga mea. Nu mi i-ai dat.
În acel moment a apărut Petre, vecinul de la etajul de sus.
— De la mine a luat capsule pentru espressor și un încărcător. Încărcătorul nu s-a mai întors.
Apoi o mamă tânără de lângă lift și-a amintit de un pachet de scutece. Un alt vecin a pomenit de niște unelte împrumutate și returnate stricate.
În câteva minute, pe hol erau șapte oameni.
Toți aveau aceeași poveste.
Cristina lua câte puțin de la fiecare, promitea că va restitui și miza pe faptul că nimeni nu va face scandal pentru lucruri mici.
— V-ați înțeles cu toții împotriva mea? a strigat ea.
Tanti Ileana a privit-o calm.
— Nu. Doar că, în sfârșit, am început să vorbim între noi.
Cristina a intrat în apartamentul ei și a trântit ușa.
Cafea nu i-am dat.
Două săptămâni mai târziu, am găsit în fața ușii două pungi mari cu alimente și un plic cu bani.
În plic erau patru sute de lei.
Pe un bilețel scria:
„Restul îl dau mai târziu. Sper că după asta te liniștești.”
Am trecut totul în caiet.
O lună mai târziu, Cristina mi-a transferat și suma rămasă. Nu și-a cerut scuze. Nu mi-a trimis niciun mesaj.
Dar nu mi-a mai cerut niciodată nimic.
După câteva luni s-a mutat.
Înainte să plece, ne-am întâlnit lângă lift. M-a privit câteva secunde, apoi a spus:
— Puteai pur și simplu să-mi spui nu de la început.
Am dat din cap.
— Puteam. Iar tu puteai să-mi aduci înapoi chiar primul pachet de sare.
N-a răspuns.
Am păstrat mult timp caietul în sertarul din bucătărie.
Nu pentru cei 784 de lei.
Ci ca să-mi amintesc un lucru pe care l-am învățat prea târziu:
Omul care cere ajutor o dată îți mulțumește.
Omul care promite mereu că va da înapoi, dar nu o face niciodată, nu mai cere ajutor. Îți testează limitele.