Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Unde este mama? a întrebat Mariana imediat.
Ana nu le-a răspuns pe loc.
I-a privit pe rând, apoi i-a întins lui Mihai plicul.
— Elena mi-a spus să vi-l dau dacă veniți astăzi.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Cătălin.
Ana și-a strâns buzele.
— Azi-noapte i s-a făcut rău. Am găsit-o dimineață și am chemat salvarea. Este la spital.
Mariana a pălit.
— De ce nu ne-ai sunat?
Ana a privit-o lung.
— Nu aveam numerele voastre.
S-a făcut liniște.
Trei ani, niciunul dintre ei nu se gândise să-i lase vecinei care îi era aproape mamei lor un număr pentru urgențe.
Mihai a desfăcut plicul.
Înăuntru era o scrisoare și trei plicuri mici, fiecare cu numele unuia dintre copii.
A început să citească:
„Copiii mei,
dacă Ana vă dă această scrisoare, înseamnă că ați venit după răspunsul meu despre casă.
Răspunsul este nu.
Nu voi vinde casa ca să împărțiți banii.”
Mariana a izbucnit:
— I-a băgat Ana prostii în cap!
Ana a făcut un pas înapoi.
— Continuați să citiți.
Mihai a tras aer în piept și a continuat.
„Casa aceasta nu este doar pământ și cărămidă.
Tatăl vostru a reparat-o cu mâinile lui. În bucătăria aceasta v-am hrănit când nu aveam destui bani nici pentru mine. Pe podeaua aceasta ați făcut primii pași. La masa aceasta v-am ajutat la teme.
Nu mă doare că vreți casa.
Mă doare că a trebuit ca ea să devină valoroasă pentru ca voi să vă amintiți drumul până la ușa mea.”
Cătălin și-a coborât privirea.
În scrisoare mai era un rând:
„Trei ani am așteptat o singură propoziție: «Mamă, vino la noi.»
Nu voiam banii voștri. Nu voiam să vă schimb viața.
Voiam doar să știu că există undeva o ușă pe care pot intra nu pentru că sunt bolnavă sau neputincioasă, ci pentru că sunt mama voastră.”
Mariana a început să plângă.
— Eu chiar am vrut să o chem…
Fratele ei s-a uitat la ea.
— Atunci de ce n-ai făcut-o?
Nu a avut răspuns.
În plicurile mici erau fotografii vechi.
Mihai s-a văzut la optsprezece ani, înainte să plece în armată. Pe spatele pozei, mama lui scrisese:
„Am mers cu tine până când autobuzul a dispărut. Tu n-ai văzut că eu am rămas acolo încă o oră.”
Cătălin avea fotografia de la absolvire.
„Am vândut cerceii bunicii ca să-ți cumpăr costumul. Nu ți-am spus, pentru că un copil nu trebuie să simtă povara sacrificiilor mamei lui.”
Mariana avea fotografia de la nunta ei.
În imagine, Elena îi aranja voalul.
Pe spate scria:
„În ziua aceasta mi-ai spus că, oriunde vei locui, casa ta va fi și casa mea. Am crezut.”
Mariana s-a așezat pe un scaun cu fața în palme.
Ultimul paragraf al scrisorii spunea:
„În privința casei, am luat deja o hotărâre. După moartea mea, proprietatea va fi vândută, iar banii vor merge către centrul pentru vârstnici din oraș, pentru ca măcar câțiva oameni singuri să poată locui fără să se simtă o povară.
Vouă vă las fotografiile și amintirile.
Poate, într-o zi, vor valora pentru voi mai mult decât terenul.”
Au plecat la spital fără mapa cu actele.
Au lăsat-o pe masa din bucătărie.
Elena era slăbită, dar conștientă.
Când au intrat în salon, Mariana a fost prima care s-a apropiat.
I-a luat mâna.
— Mamă, iartă-mă.
Elena a privit-o.
— Pentru ce?
Întrebarea a făcut-o să plângă și mai tare.
— Pentru că te-am lăsat să aștepți.
Mihai s-a așezat lângă pat.
— Nu vrem casa, mamă.
Elena a închis ochii o clipă.
— Bine.
— Vrem să vii cu noi. Nu pe rând, nu ca pe o obligație. Vreau să vii la mine când ieși de aici. Și dacă nu-ți place, mergi la Mariana. Dacă nu vrei la niciunul, venim noi la tine.
Elena l-a privit lung.
— Acum îmi spuneți?
Nimeni nu a încercat să se apere.
A fost prima schimbare adevărată.
După ce s-a întors acasă, Elena n-a vândut casa și nici nu s-a mutat definitiv la vreunul dintre copii.
Dar ei au început să vină.
Nu pentru acte.
Nu pentru poze.
Nu doar de sărbători.
Mariana o suna dimineața. Cătălin îi aducea cumpărăturile. Mihai trecea duminica să repare câte ceva prin curte, chiar dacă uneori Elena îl certa că bate cuiele strâmb.
În prima duminică după ce s-a întors acasă, Elena a pus din nou trei farfurii în plus.
Apoi s-a oprit.
Pentru o clipă, a vrut să le strângă.
Atunci s-a auzit o mașină oprind la poartă.
Apoi încă una.
Și încă una.
Câteva secunde mai târziu, Mariana a bătut în ușă.
— Mamă, deschide! Am adus prăjitură.
Cătălin a strigat din spatele ei:
— Eu am adus pâine.
Mihai a râs.
— Iar eu n-am adus nimic, dar sper că mă primești.
Elena și-a șters ochii cu colțul șorțului și a deschis ușa.
De data aceasta, nimeni nu avea acte în mână.
Doar flori, mâncare și copii gălăgioși.
— Intrați, a spus ea. Se răcește mâncarea.
Uneori, oamenii nu înțeleg cât valorează mama lor până când nu cred că o pot pierde.
Dar o mamă nu are nevoie de o casă mai mare.
Are nevoie să știe că mai are un loc în inimile copiilor ei.